Ma uit la desenele animate puse sub nasul copiilor de azi la fel ca un extraterestru care incearca sa inteleaga bucuriile rasei umane. Roboti spatiali cu brate de paianjen care ies din cuptoare cu lava incandescenta, escadroane de cyborgi vopsiti in culori fluorescente, piloti cu capete capsulate-n casti, luptind pentru rezolvarea unor probleme ecologice, si tot soiul de astfel de personaje tehno sint pentru mine tot atitea motive de uimire. Sint un cetatean format in epoca Tom si Jerry, a ratoiului Donald si a ciocanitoarei Woody, deci va dati seama ca toate vedetele astea pe stil nou ma cam lasa rece. Intr-o zi insa, pe Minimax, am zarit cu coada ochiului o secventa din „Lolek si Bolek". M-am oprit descumpanit. Anii '80 ai copilariei mi-au defilat pentru citeva secunde prin fata ochilor. Sigur, pe-atunci cei doi polonezi sturlubatici apareau la televizor in alb si negru, dar ce mai conteaza culorile atunci cind nostalgiile te napadesc dintr-o data? M-am intrebat care e rostul difuzarii acestor desene animate, daca publicul infantil actual le mai poate gusta. Poate ca sint aduse pe ecran cu gindul de a trezi nostalgii celor peste treizeci de ani. Sau, cine stie, poate ca reactualizarea lui Lolek si Bolek n-are nici o legatura cu vreo strategie. Or fi observat cei de la Minimax ca sint destul de asemanatori cu eroii de azi. Adevarul e ca au ceva din Beavis si Butthead, dar sint conceputi parca intr-o eprubeta a partidului, din mama capitalista si tata comunist.