De curand, sculptorita Elena Surdu-Stanescu si-a aniversat 65 de ani de viata - dintre care trei decenii si jumatate daruite artei la puterea vietii - printr-o expozitie (la Galeria Apollo). Ce poti spune despre o artista a carei varsta pare sa nu aiba nicio legatura cu trecerea timpului ci, mai degraba, cu sentimentele ce i-au insotit, generat si implinit nazuintele spre lumina si armonie?! Fiindca, este demult stiut, Didi, cum o alinta prietenii, este ea insasi plamadita din lumina, iubire, armonie. Din tumultul, propriu creatiei, din freamatul bucuriei de a trai, din viata, ca "materie" palpabila, si din dragoste pentru oameni. Iar creatia sa - un summum de poeme portretistice, toate concepute si plimbate prin lume ca un fel de ofranda intim sudata pe fiinta sa launtrica - este strabatuta de fiorul romantismului si al credintei ca numai atunci cand modeleaza forme, "straniile trairi ale chipului uman", zadarniceste trecerea timpului. Astfel reuseste sa rememoreze capitole de viata (marea sa iubire!) - numai cu cele bune - inaripand ganduri, vizualizand "zoruri", facand loc emotiilor in fata minunii minunilor: Arta.
Sculpturile Elenei Surdu Stanescu - in piatra sau bronz - cunoscutele lucrari din ciclul "Zburatacitii", desenele pe aceeasi tema sau cele care elogiaza frumusetea ideii de cuplu, au aparut in creatia sa din dragostea pentru viata in care descopera alte si alte fatete. "In gestul artistic am vrut sa dezvalui clipa sau vesnicia", marturiseste.
Dincolo insa de ceea ce vede privitorul, arta Elenei Stanescu concentreaza un timp al iubirii, al daruirii, al amprentei emotionale care uneste cuplurile, si care da sens vietii. "De unde vine acest sentiment?", o intreb. "Iubirea este ceva rotund in care intra fizicul, sufletul si mintea. Daca nu sunt toate astea intr-o sfera, nu se poate vorbi despre iubire. Fragmentarea acestui tot goleste, de fapt, sentimentul ce uneste doi oameni."
In fond, fara iubire, nimic nu este posibil. Iar artistul, creatorul, in general, simte mai acut nevoia de a vorbi in opera sa despre iubire. "Asta depinde si de structura fiecarui artist. Daca te-a fericit sau nu Dumnezeu. Eu, in general, evit lucrurile urate, pe care le vad, dar le inchid si le uit in niste sertare. Nu pot si nu las sa creasca in interiorul meu sentimente de indarjire, de ura. In schimb, daca pot sa indrept lucrurile strambe, ma lupt pentru asta", mai spune sculptorita.
Pentru a-si pastra sufletul curat, pentru a putea lucra si trai, in conditiile in carte arta nu este pretuita la adevarata valoare, Elena Stanescu a ales sa profeseze, in paralel, meseria de dascal.
"Acest lucru mi-a incarcat viata, fiindca, pentru mine, copiii inseamna mult: sunt minunati, sunt sinceri, deschisi, inventivi; sunt frumosi. Iar dialogul, orele petrecute cu ei mi-au echilibrat intotdeauna balanta emotionala. E adevarat ca acum meseria de dascal s-a degradat, s-a depreciat ingrozitor. Practic, s-a creat un cerc vicios incat nu mai stii cine e de vina: societatea, ca nu apreciaza aportul dascalilor sau individul, profesorul, ca nu se implica suficient. Din pacate, cineva nu-si da seama ca educatia e foarte importanta.
De altfel, se vede cu ochiul liber ca incepem deja sa avem niste goluri - de comportament, de vocabular, de cultura - aspecte care, peste putin timp, isi vor spune cuvantul. Cine contribuie la toate astea? Emisiunile slabe difuzate pe canalele mediatice - vulgaritatea, filmele, in cantitati industriale, si lipsite de valoare.
Apoi, aspectul strazii - fatadele cladirilor mazgalite; reclamele care nu au nicio legatura cu educatia sau cultura si care acopera case-monumente istorice, institutii. Dar eu cred ca asa este mersul lucrurilor, deocamdata. Intr-o zi vor intra in normalitate. Eu sunt adepta basmelor: cred inca in Fat- Frumos si Ileana Cosanzeana."
Pentru Elena Surdu- Stanescu , "vrajitoarele" mileniului III nu vor avea viata lunga. Arta si bucuria vor triumfa. Asa sa fie!