Le-am zis unor amici ca mi-as dori un loc de veci in Franta, pe undeva, pe langa Paris, si amicii mei s-au scandalizat. Ai fi tu in stare sa-ti lasi tara?!, m-au intrebat. Oameni buni, le-am raspuns, sunt roman cat timp sunt viu. Dar dupa ce mor, am dreptul sa-mi aleg cimitirul. Am si ochit un loc bun, cu vedere spre Paris, intr-unul dintre oraselele din poala metropolei. O sa am vecini respectabili, francezi, evrei, suedezi si italieni, si aer curat. Macar dupa moarte sa am liniste, aer curat si vecini la locul lor. Normal e sa te stabilesti in alta tara cand esti viu, mi-au replicat ei. Nu vezi cati vin sa moara acasa...


Discutia a degenerat. In opinia lor, moartea ne facea si mai romani decat fuseseram, ne izbavea de absenta unui simtamant patriotic manifest si ne lega definitiv de glie. In opinia mea insa, moartea ne dadea dreptul sa ne bucuram in sfarsit de niste libertati, de care n-avuseseram parte in timpul vietii. Am tanjit de cand ma stiu sa fiu si cetatean francez. Sa fiu de doua ori patriot, ca roman si ca francez. Intr-un cimitir mic si cochet din Franta imi rezolvam decent o frustrare si nici Romania nu pierdea. Ba dimpotriva, Romania castiga un loc de veci la Straulesti. Plin de cersetori si de buruieni, e drept, si inconjurat de o lume cu care n-aveam nimic comun.


Nu-i frumos sa te duci atat de departe de ai tai, mi-a zis unul dintre amici, cu aerul ca era argumentul care ma obliga sa-mi petrec eternitatea la Straulesti. La observatia lui, aveam si eu un contraargument de bun-simt: in Uniunea Europeana eram integrati cu totul, deci si prin cimitire. De ce sa ne ramana cimitirele in afara Uniunii? Moartea ne da o cetatenie universala. De ce sa nu profitam de ocazie? Dac-as avea bani, mi-as cumpara un loc de veci cu vedere la Mediterana. Le-am spus asta amicilor, si ei au fost de acord ca un loc intr-un cimitir la malul marii nu ma facea mai putin roman. Cine nu-si doreste sa se odihneasca vesnic cu marea clipocindu-i prietenos la picioare? Un cimitir pe malul Mediteranei e o metafora, pe cand unul intr-un oras din Franta e un punct de vedere asupra Romaniei. E dovada ca m-am saturat de Romania si ca nu raman doar la nivelul bombanelii. Ii spun adio si sa ne vedem sanatosi pe lumea cealalta! Daca tot intentionezi sa pleci, mi-a zis cu multe subintelesuri sarcastice alt amic, de ce nu-ti cumperi un loc de veci in California, ca sa stim ce gandesti tu cu adevarat despre tara ta? De ce nu te duci si mai departe, ca sa priceapa toti ca n-ai murit, ca de fapt ai fugit cat mai departe de Romania?


Exista prin urmare, o vesnicie indepartata, una mai putin indepartata si una apropiata. Iei tramvaiul 14 pana la capat, apoi autobuzul cateva statii si, cu fiecare statie, esti tot mai aproape de vesnicia nationala. In Franta, cine o sa-ti planga la mormant? m-au intrebat amicii. Plansul la mormant era intr-adevar un lucru la care nu ma gandisem si care complica nitel datele problemei. Dar daca era sa simt ca sunt plans, cum zic popii, era destul sa fiu jelit la Bucuresti, ca sa simt jalea la Paris. Computerele au scurtat toate distantele in lumea viilor. Poate ca le-au scurtat si pe lumea cealalta. Doar n-o sa se digitalizeze omenirea, iar vesnicia sa comunice cu vesnicia ca la 1900, tot prin telefon cu manivela.