Unde e respectul cuvenit presedintelui Emil Constantinescu? Doua categorii de persoane pot da relatii.

In primul rind, traficantii celui mai raspindit drog romanesc: deriziunea. Cine n-a luat peste picior pe cineva fost si de demult nu e, inca, de-al nostru. Nu e istet, nu are acea inteligenta strict verbala care urmareste poanta mizera, unificarea generala la subsol. Asa a ajuns E. Constantinescu in colectia de mistouri cu care inlocuim compasul istoric. Presedintele Constantinescu trebuie respectat, macar pentru ca, asa, incepem sa tinem cont de propria noastra evolutie. Tot asa cum a-l dispretui pe presedintele Iliescu e o datorie care revine procurorilor, nu bancurilor si lozincilor.

In al doilea rind, poate da relatii despre disparitia respectului datorat presedintelui Constantinescu insusi E. Constantinescu. Caci presedintele reuseste, de unul singur, sa ajute un val de deriziune, nemeritat de omul deciziilor curajoase si uitate ale anilor 1996-2000 (privatizarile "bezmetice" ale acelor ani au fortat prima fisura in blocul economic etatist). Numai ca memoria acestor fapte e prost slujita, in studiourile Antenei 3, in mijlocul unui trib care topaie in jurul focului, blestemindu-l, in fiecare seara, pe Basescu.

Insa debusolarea presedintelui Constantinescu nu e un act de confuzie privat. Un simptom solidar de vehementa aiurita leaga declaratiile presedintelui, sentintele inutilizabile ale Doinei Cornea si circul senil al PNTCD. Nu e nimic de dispretuit, ci e totul de explicat in aceste deraieri indirjite. Intrebarea e: ce se intimpla cu prima dreapta romaneasca, acea forta care a animat anii 90 si se stinge, acum, cu un scrisnet marunt si resentimentar?

Suferinta vine din miopie, iar miopia din ideologie. Ce nu au inteles acesti oameni, in fond temerari, e ca societatea romaneasca nu a iesit din comunism pentru a dobindi o alta ideologie. Problema nefericitei societati romanesti nu era cum sa fabrice un popor de dreapta si sa-l puna in locul deseului uman socialist. Obosita de propaganda si sceptica din fire, Romania nu avea cum sa intre in fibrilatie ideologica. Generosi, neatenti si lipsiti de realism, corifeii primei drepte s-au grabit sa ceara o serie noua de dogmatici statuari, mucenici detunatori si alte spectre care nu sint in stare sa monteze un bec sau sa foloseasca un gind. O generatie intreaga n-a inteles ca socialismul nu poate fi batut cu propriile mijloace: prin inversarea apostolatului. Ca omul de rind e indiferent la idei politice. Ca sicietatile democratice si capitalismul compact se sprijina, peste tot, pe ceva foarte burghez si prosper, nu pe umbre de martiri. Ca marele serviciu pe care societatea il astepta era eliberarea din incolonarea de turma salariata a socialismului. Dar scolarizarea nu s-a putut face acasa. Forta de munca romaneasca a fost silita sa plece in Occident si a invatat, abia acolo, sa traiasca altfel. Nu e vina directa a presedinelui Constantinescu, a doamnei Cornea sau a PNTCD. Dar e datoria lor sa inteleaga ce s-a intimplat. Altfel, risca sinuciderea. In Piata Universitatii. Si e pacat de loc.