Legitimitatea politica in Romania (1928-1946)

Secolul al XX-lea a fost pentru Romania un secol de un tragism aparte, nu numai datorita celor doua conflagratii mondiale, care au provocat enorme suferinte de la un capat la altul al Europei, ci si datorita experientei istorice nefaste pe care a fost silita sa o traverseze prin includerea sa in sfera de influenta a U.R.S.S.. Pe drept cuvant se poate vorbi de doua Romanii: cea de pana in 1945, formata in spirit european, prin tot ce a avut mai valoros si mai reprezentativ, cu filiatie urcand neintrerupt pana in epoca pasoptista si cea de-a doua Romanie, posterioara anului 1945, de filiatie moscovita si cu spatele intors la Europa, desi geografic figurand in continuare pe harta Europei (caci nu era posibil ca Muntii Urali sa fie mutati la Dunare). Aici s-ar putea observa ca, odata cu aceasta intoarcere istorica de 180 de grade, ironia soartei a facut ca "schimbarea la fata a Romaniei" profetita de Cioran sa se produca intr-adevar, dar nu in sensul dorit de el, ci tocmai pe dos!
Unul dintre criteriile care opereaza diferenta categorica dintre cele doua Romanii - cea pro-europeana din interbelic si cea pro-sovietica din epoca postbelica - se plaseaza in zona extrem de sensibila a sistemului electoral si a legitimitatii puterii politice aflate in fruntea tarii. Cum si puterea instalata in Romania dupa 1945 s-a prevalat in mod formal de instrumentul votului universal drept sursa principala a legitimitatii politice, se impune cu atat mai mult relevarea, clarificarea si analizarea diferentelor dintre regimul politic Groza-Dej, ca regim politic antidemocratic si antieuropean, care s-a folosit de alegerile parlamentare din 1946 pentru a impune dictatura partidului unic, si regimul politic democratic de tip european care a functionat in Romania interbelica pe o perioada de circa doua decenii, pana la instaurarea dictaturii regale.
Cum functiona, asadar, sistemul politic pluripartit si parlamentar romanesc in epoca interbelica? Dupa un scenariu relativ simplu si acceptat in epoca. Cand o guvernare se eroda si isi pierdea credibilitatea in fata opiniei publice (deci cand legitimitatea sa politica in regres nu-i mai permitea sa guverneze tara), regele intervenea, cerand demisia guvernului si numind, in urma consultarilor cu fortele politice reprezentative, un nou prim ministru (presedinte al Consiliului de Ministri, dupa titulatura timpului), care avea sarcina formarii unui nou guvern. Partidul chemat la guvernare in acest fel organiza apoi alegerile generale (legislative), pentru a-si asigura majoritatile necesare (la Camera si la Senat), beneficiind potrivit legii si de atu-ul "primei electorale" (care ii permitea, in cazul cand obtinea minim 40% din voturile valabil exprimate, sa-si rotunjeasca procentajul la 51% sau mai mult, pentru a putea sa-si puna in aplicare programul de guvernare fara obstructii si blocaje in parlament). Nu se poate pune problema ca sistemul acesta electoral era nedemocratic sau neeuropean. El fusese preluat de la democratiile occidentale si, fata de sistemul electoral aplicat inaintea primului razboi mondial, bazat pe votul cenzitar, reprezenta fara indoiala un progres in domeniu. Mai exista, insa, inca un aspect, despre care nu s-ar putea afirma ca era expresia unei realitati politice ideale. Partidul care organiza alegerile era, de regula, si cel care le castiga. Asa s-a intamplat in 1928, cand partidul lui Maniu a ajuns pentru prima data la guvernare si in 1933, cand au revenit liberalii. Singura exceptie s-a inregistrat in 1937, cand primul ministru liberal Tatarascu, fiind la guvernare, a organizat alegerile si le-a pierdut. Nu trecusera, insa, nici doua decenii de la constituirea Romaniei Mari si fara indoiala ca in timp lucrurile s-ar fi putut ameliora in aceasta privinta (timpul istoric, insa, n-a mai avut rabdare cu democratia noastra interbelica).
Dar cat de corecte erau alegerile parlamentare? Potrivit unei marturii lasate de un regretat om politic postdecembrist, alegerile din Romania interbelica se derulau cu anumite asperitati in faza votarii, insa cu deplina corectitudine in faza numaratorii voturilor exprimate. Din marturiile contemporane (de exemplu, cele cuprinse in jurnalul lui Const. Argetoianu), in prima faza a alegerilor, cand toti cetatenii cu drept de vot se puteau prezenta la urne pentru a-si exprima optiunile in mod liber, se inregistrau diverse nereguli, unele poate inerente si scuzabile, avand in vedere specificul romanesc, altele mai putin. Una dintre aceste nereguli, se pare nu tocmai singulara, consta in nerespectarea cu strictete a caracterului secret al votului: unii alegatori, despre care se afla, intr-o forma sau alta, ca isi exprimasera preferinta pentru un alt partid decat cel agreat la centrul de votare respectiv, ajungeau sa aiba de-a face, dupa iesirea din cabina de vot, cu echipele de "batausi", insarcinati sa aplice "corectii". Mai mult, prezenta acestor turbulenti in preajma centrului de votare putea fi de natura sa-i determine pe unii alegatori fie sa nu mai voteze, fie sa voteze, din prudenta, impotriva propriilor preferinte. O alta abatere de la deontologia electorala, si ea se pare destul de frecventa, daca luam in considerare reclamatiile depuse dupa alegeri de catre partidele perdante, era impiedicarea locuitorilor unui sat, cunoscuti ca suporteri notorii ai unui anumit partid (altul decat cel agreat pe plan local sau intr-o anumita conjunctura) sa ajunga la centrele de votare din comune. Nu stim daca legea prevedea sanctiuni eficiente pentru a descuraja asemenea fenomene cu origini in epoca lui Vogoride si reflectand ramasitele unei mentalitati de tip oriental. Credem insa ca astfel de cazuri se petreceau, indeobste, in mediul rural, posibil mai frecvent in zone problematice din punct de vedere social-economic, si in mai mica masura in mediul urban. In afara de aceste situatii imputabile regimului nostru politic interbelic, fiindca le tolera si nu lua masuri ferme pentru a le combate, in perioada alegerilor se mai inregistrau - tot cu precadere in mediul rural sau in targurile de provincie, adica acolo unde europenizarea tarii intampina inca rezistenta - confruntari intre suporterii partidelor adverse, degenerand in violente care se soldau cu raniti, uneori si cu morti, judecand de asemenea dupa reclamatiile depuse sau dupa cele rela-tate prin ziare.
De aceste violente nedorite nu se faceau, desigur, vinovati nici Maniu si nici Bratienii, responsabilitatea revenindu-le in primul rand celor implicati si mentalitatii balcanice a unei parti din populatie. Fapt este ca, atunci ca si mai inainte, pe fondul campaniilor electorale, pasiunile politice agitau si inflamau spiritele intr-o masura uneori disproportionata, asa cum ne da marturie, la inceputul secolului, Caragiale in schita "Atmosfera incarcata". Cultura democratica la romani evoluase totusi in interbelic fata de vremea lui Caragiale si probabil ca peste doua-trei generatii, daca lucrurile ar fi decurs normal, si Romania s-ar fi putut lauda cu un sistem democratic lipsit de asemenea asperitati. Din nefericire, in chiar miezul epocii interbelice, sub influenta totalitarismelor de stanga (U.R.S.S.) si de dreapta (Germania, Italia), scena politica a tarii a inregistrat aparitia si consolidarea miscarilor politice de tip extremist, care, in loc sa reduca tensiunea confruntarilor politice, a intensificat-o paroxistic, cu urmari grave asupra vietii noastre politice de tip democratic si occidental.
Trebuie, insa, aratat ca: a) nici un ciclu electoral din epoca interbelica nu s-a soldat cu desfiintarea abuziva a vreunui partid politic ramas in opozitie de catre partidul aflat la carma tarii; b) nici un partid politic (in principal PNL si PNt, care au format guvernele in intervalul cel mai reprezentativ al epocii interbelice, 1928-1937) nu a urmarit sa monopolizeze puterea si sa se eternizeze la conducerea statului; c) nu se punea problema ca votul popular sa fie masluit de catre partidul organizator al alegerilor - ca dovada ca in 1937 PNL a fost silit sa plece de la guvernare, fiindca i-au lipsit cateva zeci de mii de voturi pe care, asa cum consemna acelasi Argetoianu in jurnalul sau "n-a avut de unde sa le ia" (adica nu s-a pretat la frauda electorala). In asemenea conditii, in intervalul luat de noi in consideratie, credem ca partidul ajuns la guvernare dispunea in mod efectiv de toate parghiile puterii, spre a-si pune in opera programul, neexistand forte politice oculte semnificative, care sa traga sforile din umbra si sa actioneze peste capul guvernului in exercitiu, respectiv impotriva vointei electoratului. Cand un guvern cadea, acest lucru se intampla in principal datorita propriilor carente si nici un om politic responsabil nu putea invoca, la sfarsit de mandat, scuza ca "a fost invins" de nu se stie ce "structuri" de putere omnipotente, dar invizibile pe scena publica. Jocul politic democratic de tip occidental functiona si in tara noastra, marcat intr-o masura mai mica de balcanismul sau caragialismul epocii anterioare, marturie in acest sens dand, intre altii, Eugen Lovinescu, cel care privind in mod critic fenomenul asimilarii si consolidarii elementelor de civilizatie occidentala in Romania, prognoza disparitia formelor fara fond satirizate de Caragiale la vremea sa, de unde si concluzia privind scaderea interesului pentru opera marelui scriitor, al carui mesaj ar fi urmat sa-si piarda progresiv actualitatea. si, din perspectiva epocii interbelice, rationamentul lui Lovinescu era fara indoiala corect.
Din pacate, el nu putea sa prevada monstruoasa aparitie a celei de-a doua Romanii, inspirat definita de Bellu Zilber drept "o combinatie intre Stalin si Caragiale"(am putea completa: o combinatie intre Caragea, Stalin si Caragiale).
Teza sustinuta in trecut de stanga franceza, cum ca sistemul totalitar de tip sovietic ar fi avut drept efect benefic "modernizarea" Romaniei denota fie necunoasterea realitatilor romanesti din timpul lui Dej si Ceausescu, fie un cinism incalificabil. si regimurile lui Pol Pot si Fidel Castro au "modernizat", cum bine se stie, Cambodgia si Cuba, aducand populatiile din respectivele tari in sapa de lemn.
Ca o concluzie la cele de mai sus, privind viata politica romaneasca interbelica, se poate concede ca atat alegerile din 1928, cat si cele din 1933 au urmat un parcurs european si au oferit, in consecinta, legitimitate reala guvernelor constituite in baza lor. Atat cabinetele PNT care s-au succedat la conducerea tarii intre 1928-1933, intr-o perioada istorica dificila, dominata de Marea Criza, cat si guvernarea liberala care a urmat au contribuit intr-o masura importanta la consolidarea in constiinta publica romaneasca a ideii ca, pentru a avea legitimitate, un guvern trebuie sa respecte regulile jocului democratic, venind la putere in baza unui suport real din partea electoratului, a carui vointa trebuie in mod obligatoriu si principial respectata, si plecand de la putere in momentul cand acest suport popular tinde sa coboare sub pragul critic, pentru a permite alternanta la guvernare si a nu bloca astfel functionarea normala a mecanismelor democratice. Caci, in cele din urma, respectarea vointei liber exprimate a corpului electoral, mecanismele demisiei si ale investirii pentru exercitarea puterii, ideile de onoare si de responsabilitate carora trebuie sa li se supuna intreaga clasa politica, fara nici o exceptie, nu reprezinta altceva decat garantia functionarii corecte si normale a mecanismelor democratice, nu un prilej de parada publica a unor virtuti civice personale, reale sau inchipuite. Demisia lui Richard Nixon, care n-a fost doar un gest de onoare, ci unul impus de inalte ratiuni politice, sta marturie in acest sens si arata de ce sistemul democratic american, vechi de peste doua secole continua sa ramana viabil si functional. Dar si in viata noastra politica interbelica s-au inregistrat demisii si retrageri strategice, cazul lui Iuliu Maniu fiind un bun exemplu in acest sens. Demisia, abandonarea puterii atunci cand situatia politica o impune sunt de neconceput doar in ochii unor personaje si pentru acele forte politice de extractie totalitara sau cu tendinte in aceasta directie. Cine si l-ar putea imagina pe Ceausescu, de exemplu, prezentandu-si demisia in anii 80, cand era evident ca bruma de legitimitate castigata de el in august 1968 se risipise intre timp? Sau pe un anumit proeminent si controversat om politic roman de dupa decembrie 1989?
In ceea ce priveste alegerile parlamentare din 1946, acestea au jucat un rol de adevarata placa turnanta in istoria noastra postbelica si au pus capat, pentru multe decenii, sistemului politic de tip democratic si european din Romania, care, dupa 1937 fusese doar suspendat, sub presiunea conjuncturii politice externe nefavorabile. Dincolo de aparente, de faptul ca liderii principalelor partide ale tarii ca Iuliu Maniu, C.I.C. Bratianu etc. erau din nou prezenti in viata politica a tarii, conditiile de desfasurare a alegerilor postbelice au fost complet diferite fata de tot ce se stia din epocile anterioare. In primul rand, Romania era o tara ocupata, iar alegerile erau orchestrate de sovietici prin intermediul regimului Groza-Dej, pentru care uzantele democratice erau pur formale, iar ideea de legitimitate politica nu insemna in practica nimic. Cat priveste corectitudinea alegerilor, regimul de dictatura instaurat la 6 martie 1945 in urma presiunilor grosolane exercitate de Vasinski era gata sa puna in practica orice masuri care l-ar fi ajutat sa ramana la putere, potrivit principiului stalinist ca "alegerile sunt castigate de cine numara voturile". Urcat la putere pe umerii colosului militar sovietic, irelevantul partid comunist din august 1944 al lui Gheorghiu-Dej privea tara ca pe o feuda proprie, unde isi putea permite sa se comporte cat de abuziv si de discretionar, fiindca prezenta sa la putere nu era in nici un fel conditionata in acel moment de vointa electoratului romanesc, asa cum se intampla in epoca interbelica cu partidele care aspirau la guvernare. Pentru prima data, spre sfarsitul epocii interbelice, legionarii introdusesera pistolul in viata politica a tarii. La randul lor comunistii, tot pentru prima data in istoria tarii, au introdus alte procedee neortodoxe in competitia politica. Unul dintre acestea a constat in "clonarea" principalelor partide de opozitie, ca mijloc adiacent de anihilare a lor: P.N.T. (Anton Alexandrescu) - P.N.T. (Maniu-Mihalache), P.N.L. (Gh. Tatarascu) - P.N.L. (C.I.C. Bratianu) si P.S.D. (Voitec, Radaceanu) - P.S.D. (Titel Petrescu), potrivit tacticii bolsevice a angajarii "tovarasilor de drum" pana la atingerea propriilor scopuri, complet straina practicilor politice democratice consacrate in vechea Romanie.
La partidele-clona trebuie sa adaugam si partidele-satelit gen Frontul Plugarilor, precum si partidele-fantoma, cu rol in dispersarea voturilor corpului electoral in detrimentul opozitiei antitotalitare. Spre cinstea sa, insa, in 1946 (nu si in 1990) electoratul romanesc nu s-a lasat inselat, votand in bloc pentru P.N.T.- P.N.L. - P.S.D., adica pentru democratia de tip european si impotriva oricarei forme de totalitarism. Alt element de noutate a fost excluderea de la vot, prin lege, a unei parti a corpului electoral, fapt de o gravitate mult mai mare decat situatiile sporadice in care, in epoca interbelica, cate un grup de cetateni era obstructionat sa ajunga la centrele de votare, pentru a nu-si putea exercita dreptul la vot. Dar si mai grav a fost faptul ca, in 1946, pe scena vietii politice romanesti nu mai actionau, ca in interbelic, mai multe partide cu sanse reale de a accede la putere. Singurul partid care detinea puterea si instituise deja un monopol asupra ei era P.C.R., avand in spate forta militara sovietica de ocupatie. Sub nici o forma nu se mai punea problema alternantei la guvernare dintre P.C.R., P.N.T., P.S.D. sau P.N.L intr-un viitor ciclu electoral, pentru ca planul secret al P.C.R. era sa distruga celelalte partide, si nu sa le mentina si sa le cultive in calitate de opozitie politica, asa cum s-ar fi petrecut lucrurile daca Romania ar fi ramas in sfera lumii europene libere. Altfel spus, in momentul 1946 exista un partid (P.C.R.) al carui obiectiv strategic era sa instituie, sub masca unor alegeri libere si democratice (solicitate in mod formal de catre Occident), un regim politic dictatorial si sa monopolizeze definitiv puterea, in beneficiul U.R.S.S. si al unei caste politice autohtone in curs de constituire- nomenclatura de partid si de stat. Orice paralela in aceasta privinta intre cele doua Romanii evidentiaza enormul clivaj istoric care le separa. Romania interbelica a fost condusa de elitele sale legitime, cea care a urmat s-a aflat la discretia unei mafii de partid si de stat lipsite de legitimitate.
O radicala deosebire intre cele petrecute in noiembrie 1946 si modul in care au decurs alegerile din 1928, 1933 si 1937 rezida in enorma mistificare produsa in faza a doua a alegerilor, cand rezultatele reale ale votului popular au fost practic inversate, in favoarea regimului Groza-Dej. Falsificarea alegerilor a fost atat de flagranta si de grosolana, a frizat intr-o asemenea masura grotescul si a sfidat cu atata cinism bunul simt european asumat de poporul roman, incat a paralizat o intreaga tara, asa cum se mai intampla numai in fata unui cataclism natural. Doar glasul lui Maniu si alte glasuri stinghere au riscat sa se faca auzite, pentru a denunta public enorma frauda comisa. Dar Romania nu se mai afla in zodia romantica a divanurilor ad-hoc de la 1857-1859, cand, la protestul energic al lui Vasile Alecsandri adresat puterilor europene si garante, a fost posibil sa se anuleze alegerile falsificate de Vogoride, pentru a fi posibile apoi alegeri dupa uzante europene, astfel ca regele, care din 1944 era ostaticul de lux al lui Stalin, s-a vazut pus in situatia de a accepta faptul implinit, inaugurand oficial parlamentul ilegitim rezultat din marea inginerie electorala pusa la cale de regimul dictatorial.
Mai mult decat atat, in 1946 guvernul Groza a savarsit nu numai cea mai grosolana mistificare a unor alegeri legislative din intreaga istorie a Romaniei moderne, ci si, probabil, din intreaga istorie a statelor foste comuniste, incluse in prezent in Uniunea Europeana. Un fals istoric demn de consemnat in cronica neagra a regimurilor totalitare din Est si bun sa figureze intr-o carte a recordurilor negative din spatiul european. Nu credem si nu avem cunostinta ca vreunul din partidele comuniste care au acaparat puterea dupa razboi in tarile fostului lagar socialist (in R.D.G., Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Iugoslavia si chiar Albania) sa se fi pretat la o asemenea sfidare si nesocotire a vointei populare, asa cum s-a petrecut in Romania acelor ani tragici. Ca urmare, lipsa de legitimitate a regimului comunist din Romania a fost covarsitoare si ea s-a mentinut ca atare, in ciuda eforturilor intreprinse sub Dej (amnistierea detinutilor politici, Declaratia din aprilie 1964) si sub Ceausescu (condamnarea invadarii Cehoslovaciei in august 1968, relativa liberalizare din anii imediat urmatori, pedalarea pe politica de independenta fata de Moscova si promovarea national-comunismului), pana la prabusirea regimului, in decembrie 1989. Trauma administrata poporului roman in 1946 de catre regimul comunist autohton instrumentat de sovietici nu a fost si singura (acestei traume i se adauga seceta si foametea din 1946, nationalizarea abuziva, colectivizarea fortata a agriculturii, apoi, ca un corolar, industrializarea fortata din anii 70 si 80, distrugerea bisericilor si a centrului istoric al Bucurestiului etc.), dar ne apare, din perspectiva timpului, de o gravitate exceptionala, deoarece in acel moment in viata politica a tarii noastre a fost introdus arbitrariul, abuzul, stilul de guvernare discretionar, dispretul fata de legi si fata de cetatean, nesocotirea drepturilor omului si intreg cortegiul de mizerii specifice unei societati totalitare, suprapuse ca o lespede grea de mormant peste vechea societate romaneasca, avand ce-i drept defectele ei, dar fiind perfectibila, daca i s-ar fi ingaduit in jumatatea de secol care a urmat o evolutie normala, intr-un cadru democratic si european.
Practic Romania, cea mai importanta tara din Balcani in anii interbelici, a fost redusa la conditia umilitoare de cobai al sistemului totalitar de tip sovietic, poate si ca o pedeapsa exemplara din partea dictatorului Stalin, care a iertat Germania, dar nu si mica tara de la granita de sud-vest care, nevrand sa se recunoasca de filiatie slava, a indraznit sa scoata in 1941 Basarabia si Bucovina de sub dominatia sovietica (printr-o nefericita, dar practic de neevitat alianta militara, in situatia extrem de complexa de atunci). In asemenea conditii, nimeni n-ar mai trebui sa fie surprins ca o tara cu statut european pana la al doilea razboi mondial s-a transformat in mod radical dupa aceea, devenind, catre sfarsitul dictaturii lui Ceausescu, "oaia neagra" a spatiului sud-est european si singura care a trebuit sa plateasca un tribut de sange pentru a pune capat regimului totalitar.

---

Despre autor: