Ion Cristoiu va lansa in curand "Lumea vazuta de un roman rupt in fund - volumul 2". Jurnalul National va prezinta in premiera un fragment din acest volum. Doctorii in sufletul slav au descoperit, inca de pe vremea lui Gogol, ca lo
Ion Cristoiu va lansa in curand "Lumea vazuta de un roman rupt in fund - volumul 2". Jurnalul National va prezinta in premiera un fragment din acest volum. Doctorii in sufletul slav au descoperit, inca de pe vremea lui Gogol, ca locuitorii marelui imperiu vadesc un dispret profund fata de ceea ce pentru occidentali e o avere: Timpul. Time is money! O asemenea invatatura nu putea incolti, desigur, decat in teasta unui negustor. Pretul e capricios, schimbator ca si omul, despre care se spune ca are hachite. De aceea negustorul are inaintea ochilor, chiar si cand doarme, limbile ceasornicului, mari si infricosatoare, ca limbile unor monstri din filmele de groaza. Daca intarzii cu marfa in tren sau in cala vaporului, risti s-o vinzi cu un pret ce s-a micsorat intre timp. Time is money! tradeaza si altceva, mult mai adanc decat un calcul negustoresc: constiinta timpului finit pe care-l are la dispozitie omul traitor al unei singure vieti. Din aceasta constiinta occidentalii si-au tras imboldul care a inaltat catedrale, a intins autostrazi de-a lungul si de-a latul continentelor, a asezat in jurul Pamantului, ca pe un inel nevazut, satelitii artificiali. Personajele marii literaturi ruse dezvaluie insa o alta constiinta si, evident, o alta civilizatie. Tipic in acest sens ramane Oblomov al lui Goncearov. Chiar din primele pagini ale cartii, eroul marturiseste un dispret axiomatic fata de trecerea timpului. Pentru el, timpul n-are nici o valoare. Poate fi risipit cu darnicie. De aceea, Oblomov nu se grabeste. Are in fata, daca ar fi sa-l credem, infinitul. Acestei indiferente fata de timp au incercat sa-i puna capat toti despotii rusi: de la Petru cel Mare pana la Stalin. Fiecare si-a dat seama ca modernizarea Rusiei e imposibila fara o racordare la turbata goana occidentala pentru a duce la capat un lucru cat mai repede. Comunismul a lasat sa se desfasoare in voie si cu alintari, ca o diva pe canapea, aceasta nepasare slava fata de lucrul timpului. Credeam ca, o data cu instaurarea capitalismului, atitudinea rusilor fata de timp se va schimba. Nu ma asteptam la cursa contracronometru din Occident, unde omul alearga toata ziua, pentru ca seara sa cada ca trasnit in pat sau in fotoliul din fata televizorului. O schimbare fata de anii socialismului real insa ma pregateam sa descopar. Vizitele de dupa 1989 mi-au aratat ca, in materie de graba, sufletul rusesc a ramas neschimbat. De la hotel pana la inaltele instante federale, te izbeste aceeasi indiferenta metafizica fata de faptul ca timpul trece. AVENTURI LA HOTEL. In 1996, noi, jurnalistii, am fost cazati la un hotel mediu: Akademiceskaya. La o prima vedere, diferea de hotelurile intalnite, pe vremuri, in mareata URSS. In hol vegheau bodyguarzi cu statii de emisie-receptie, gata sa puna laba si sa zvarle afara pe cel care nu avea cartoska. De pe masutele din lobby puteai lua Coca-Cola pe gratis. N-a fost nevoie de prea multa patrundere ca sa dibui insa ca prea multe lucruri n-a schimbat capitalismul ideal in tara socialismului real. Ca si altadata, a fost o adevarata aventura sa nimerim intrarea. Hotelul se mandrea cu nu mai putin de cinci usi. Doar pe una se putea intra insa fara s-o spargi. Din nefericire, toate beneficiau de clante. Lipsea insa binecunoscutul anunt: Intrarea pe usa de alaturi. Pana am dat peste cea indrituita, am apasat pe clanta si am impins cu umarul la toate celelalte patru. Receptia e dotata cu instalatii computerizate. Un televizor urias strafulgera ritmic reclame la produse occidentale: pauze publicitare intr-o emisiune tipic americana. Receptionera ramane insa eterna femeie slava. Cu parul prins intr-o broboada de mujica, ea poarta in gesturi si trasaturi credinta de nestramutat in nesfarsirea timpului. Vreo jumatate de ora ne trebuie ca sa completam tot felul de formulare. Cand, in fine, primim cartoska, suntem preveniti ca mult-ravnita cheie nu se da la receptie. O vom lua de la traditionala femeie de serviciu de la fiecare etaj. Potrivit cartonasului (cartoska e un cartonas!), camera mea se afla la etajul 9. Urc in lift, tarand dupa mine bagajele. Desi ajunsa in capitalismul feroce, Moscova nu a descoperit inca baiatul platit sa-ti ia valiza si sa ti-o aduca in camera. La etajul 9, o adevarata tevatura ca sa ies din lift. Cu o mana trebuie sa tin usa, care vrea neaparat sa-mi arda una, si cu cealalta, valiza, deja scoasa afara, pe coridor. Umblu pana-mi vine rau sa gasesc binecunoscutul oficiu. Un afis isi face mila de mine si-mi spune ca, in cazul etajului 9, cheile se gasesc la etajul 10. O iau din nou cu liftul si cu bagajul. Slava Domnului! Intr-adevar, oficiul etajului 9 e la etajul 10. Concretizat intr-o injghebare de placaj, interzisa strainilor de un anunt pe care reusesc sa-l buchisesc, dat fiind ca am facut ceva rusa la scoala. Misc manerul de alama, ciupit de pete ruginii. As impinge cu umarul, dar mi-e frica sa nu cad cu tot cu sandrama in strada. Atat de subreda pare intreaga cladire. Undeva, pe culoarul acoperit de un covor ros si prafuit, ars pe alocuri de tigarile aruncate, bazaie harnic un aspirator. Tarand valiza, pornesc intr-o lunga ratacire prin camerele cu usile larg deschise, aratandu-si dedesubturile fara nici o pudoare. Departe de tot, la capatul culoarului, dau de locul bazaitului. Camerista, in varianta ruseasca - galosi, caciula cu clape, de erou al Armatei Rosii, invingator la Stalingrad - , curata o mocheta. Cu atata indarjire, de crezi ca si-a propus s-o subtieze pana face din ea un voal. Amestecand rusa, engleza si franceza, ma interesez de responsabila cu cheile. Responsabila e chiar ea. Imi cere cartoska. O ia si o intoarce pe ambele fete. Nu pare prea convinsa ca n-am falsificat-o. Nu fara parere de rau (n-are incotro, trebuie sa ma serveasca), vara mana in buzunar, pana la cot, ca si cand ar fi cautat intr-un butoi cu varza, si imi intinde o cheie uriasa. Si sa doresti tot n-ai putea s-o iei cu tine in oras. Ti-ar trebui o camioneta ca s-o cari. PRET DE AZI, CAMERa DE IERI. Costul camerei e de Rusie de azi: 100 de dolari pe noapte. Continutul camerei e insa de Rusie de pe vremea Ohranei. Peretii dau in floare de atata coscoveala. O umbra de pe tavan ma avertizeaza ca deasupra cineva a lasat robinetul deschis. Baia e un soi de grota tubulara, ermetica si friguroasa. Robinetii functioneaza dupa principiul ruletei rusesti. Cel cu bulina albastra, cunoscut in toata lumea ca furnizor de apa rece, da drumul unei salve de apa fiarta. Celalalt, pe care-l presupun, in ciuda etichetei rosii, a fi destinat apei reci, se multumeste sa fornaie si sa se opinteasca intr-un galgait straniu. Mi-e clar. Tragerea apei din tevile subpamantene are nevoie de efortul intregii economii ruse. Astfel ca ma pun pe asteptat. Din strafunduri vine un horcait, ca si cum acolo si-ar da duhul, fara asistenta medicala de rigoare, un condamnat la temnita pe viata. Trec minute bune. Nu disper. Mor de curiozitate sa vad ce o sa se intample. Dau sa plec, incredintat ca apa nu va mai veni in veci. In acea clipa are loc o explozie lichida, care ma stropeste din cap pana in picioare. Dupa care, din gura ruginita, prinde a curge incet, cu prudenta, ca si cum ar fi gata s-o stearga inapoi, un firicel de lichid galbui. In loc sa creasca insa, cum m-as fi asteptat, ata de apa se rupe brusc. Sunt sigur ca pentru totdeauna. Nici o paguba. Hotarasem deja ca nu voi face dus. Nu de alta, dar n-as fi avut cu ce sa ma sterg. Drept prosop, pe marginea cazii, spanzura o bucata de panza aspra, dubios colorata, nu mai mare decat o batista.
Despre autor:
