Festivalul „Enescu" m-a pus nu doar in fata unei fabuloase realitati muzicale, dar si in fata unei deprimante realitati sociale: starea precara a publicului roman.

In Romania de astazi, a devenit de bonton sa identifici, exasperat, defectele natiunii. Am cautat mereu sa ma tin departe de acest discurs, nu pentru ca am o perceptie senina asupra concetatenilor mei - dimpotriva, ca oricare, am experiente mai degraba absurde si umilitoare cu aproapele meu -, ci pentru ca mi se pare corect sa te uiti la ceilalti cu aceeasi acuitate cu care te uiti la tine insuti si, prin urmare, sint mult mai ingrijorat de defectele mele decit de cele ale celor care alcatuiesc infernul sartrian al cotidianului meu. Dar, de data asta, nu ma pot abtine!

Afisele Festivalului „Enescu" au adunat un mare numar de oameni in salile de concerte. Mi-a crescut inima sa vad salile umplute pina la refuz cu public romanesc atras de nume precum Jose Cura, Martha Argerich, Joshua Bell sau Evgheni Kissin. Dar, imediat ce muzica incepea, simteam rusine si durere. La Sala Palatului, publicul intirzia in proportie de masa. Inca vreo 10-15 minute dupa clipa binecuvintata in care dirijorul ridica pentru intiia oara bagheta, zeci de persoane mergeau pe culoare, ridicau in picioare rinduri de spectatori, cautau locurile, stringeau miinile cunoscutilor. Apoi, codurile minimale ale salii de concert erau brutal incalcate. Aplauze intre partile opusurilor, fosneli de pungi, bipuri de toate felurile, soapte perfect audibile si, suverane, sunete zglobii de telefoane mobile. In salile de cinema este, deja, obisnuit ca spectatorul sa vorbeasca la telefonul mobil in timpul proiectiei. Ma iluzionam ca asa ceva nu se va intimpla vreodata intr-o sala de concert. Ei bine, se intimpla. Am patit-o. In fata mea, un domn a simtit la briu vibratia apelanta, a scos telefonul si, desigur, incetisor, in soapta, a raspuns cuiva ca Gigi stie bine unde e dosarul ala, ca doar el l-a luat de la Nelu. Pe scena, pianistul executa diafan o cadenta beethoveniana. Apoi, nevoia de miscare domina spectatorul roman pe tot parcursul concertului. La pauzele dintre miscarile lucrarii incepe o foiala enorma in sala. Ai impresia ca un pachiderm urias se intoarce de pe o parte pe alta, eliberat de o constringere care i-a amortit membrele. Am avut ocazia sa merg in multe sali de concerte din Europa si din America. Nicaieri nu am vazut o asemenea uriasa fojgaiala intre partile unei lucrari. Apoi, tusea! Ai impresia ca fiecare concert se desfasoara intr-un sanatoriu de tuberculosi. La Bucuresti se tuseste mult, continuu si, intre miscari, cu spor generalizat. Toti isi dreg glasul de parca ar urma sa tina o conferinta. In fine, obiceiul oribil de a intoarce spatele artistului la final. Sala se lumineaza, lumea aplauda si o falanga numeroasa de spectatori se imbulzeste la iesire din prima secunda, ca si cum le-a pocnit un starter launtric. Senzatia creata este ca se grabesc undeva, ca acest concert i-a tinut din treaba. Nu sufar neaparat dupa ei, dar e usor de imaginat ce simte un artist care a cintat excelent un concert greu si, la final, primul lucru pe care il vede este o sala in care jumatate il ovationeaza cu emotie calda si jumatate, usor aplecata, in pozitie de mers grabnic, e deja pe culoare, cu spatele la el, minind, ca o hoarda, spre iesire.

Precizez, de dragul adevarului, ca publicul de la Ateneu este cu totul altfel. Sper ca Ateneul sa invadeze, intr-o zi, Sala Palatului, dar ma tem ca mai plauzibil este sa se intimple invers.