S-a scris mult si de bine despre filmul lui Mungiu. Plin de scepticism, m-am dus sa-l vad. O sa scriu putin si de bine.

Prima prejudecata fata de acest film, hranita copios de cronicile voit grave, este ca acesta este esentialmente dur. Ca succesul este garantat de imaginea si vorba socante. Dimpotriva, pentru mine vizionarea a fost extrem de placuta, pe masura ce relaxarea care ma cuprindea (de indata ce imi dadusem seama ca nu e un film asa cum imi imaginasem) era dublata de un impact emotional dat de o poveste puternica cu decenta bine dozata.

Previzibilitatea era a doua prejudecata. Nici aceasta n-a stat in picioare. Cea mai apasatoare scena a filmului este cea a negocierii avortului, nu a avortului propriu-zis. Amorsa e pusa bine in economia filmului si efectul ei e bine resimtit pe toata durata.

Au mai existat si altfel de prejudecati. Cele construite de mine insumi fara nici un ajutor din partea criticilor si a cronicilor. Un fel de subconstient cladit pe tot felul de intimplari din cinematografia noastra. Jocul subtire al actorilor. Nimic mai fals. Actorii joaca credibil si relaxat, cu un profesionalism descoperit cu placere si care mie imi spune multe despre noul val. Incrincenarea prezentarii perioadei comuniste. Filmul lui Mungiu este bun si pentru ca nu este un film despre comunism. Perioada cu pricina este doar un pretext pentru a putea spune o poveste buna. Lipsa unui cap si a unei cozi (dupa parerea mea, totusi, o mare lipsa a cinematografiei romanesti de dupa 1989). Desi atit inceputul, cit si finalul pun accent pe atmosfera, filmul are cap si coada, te ia de undeva si te aduce altundeva. Indiferent daca ai trait sau nu perioada. Asa, probabil, se explica succesul de la Cannes si aici sta marele merit al lui Mungiu. Poate cu exceptia lui „Filantropica" si a „Balantei", nici un alt film romanesc nu reuseste mai bine decit „4, 3, 2" sa universalizeze o poveste neaosa. Simplu, de efect, intr-o limba comuna tuturor. Cred ca acest film nu putea fi facut decit de niste tineri care n-au trait decit copilaria si/sau adolescenta in comunism, dar au avut suficiente resurse sa se deparaziteze de raul acestei perioade, fara insa a-l uita. Iar asta ii da o relaxare care nu bagatelizeaza deloc emotia, ba dimpotriva, o potenteaza si mai tare. Eu asa am simtit filmul si sint bucuros sa zic ca filmul lui Mungiu este un film bun. Nu exceptional, nu genial, nu apasator, asa cum l-au gratulat cronicile. Toate aceste aprecieri l-au facut un pic extraterestru. Este un film care te face sa zimbesti pe alocuri si care te lasa cu gura cascata la final, un pic nesigur pe tine ca s-a terminat. Mungiu si echipa (felicitari Anamariei Marinca, esti bun, domnu’ Bebe) reusesc sa te convinga mai ales ca te obliga sa rememorezi, minute bune, tot ce ai vazut.