Razboi in Iran? Nu inca

Mare surpriza la Paris, unde ministrul de externe, Bernard Kouchner, a declarat ca lumea trebuie sa se pregateasca de razboi cu Iranul in cazul in care Teheranul nu renunta la programul de constructie a armei nucleare. Afirmatia sefului de la Quai D'Orsay reprezinta o ruptura de o traditie, ce-i drept nu foarte veche, a diplomatiei franceze care spune ca Franta trebuie sa puna piedici oricarei initiative americane. In virtutea acestei "traditii", Jacques Chirac a respins orice recurs la forta impotriva Iranului si l-a tras in siajul sau si pe fostul cancelar german Gerhard Schroder. Rezultatul previzibil a fost ca demersurile troikai europene Franta-Marea Britanie-Germania, prin care i se ofereau Teheranului tot felul de avantaje economice, comerciale si chiar energetice in schimbul renuntarii la imbogatirea uraniului, au esuat.
Faptul ca recurgerea la forta nu mai este exclusa din capul locului la Paris reprezinta, in sine, o schimbare spectaculoasa de sens diplomatic. Dar ideea exprimata de Bernard Kouchner ca Uniunea Europeana sa adopte sanctiuni severe impotriva Teheranului in afara cadrului ONU, in cazul in care Rusia si China vor bloca rezolutiile Consiliului de Securitate, reprezinta o adevarata "rasturnare copernicana". Parisul recunoaste in acest fel ca exista daca nu o Justitie Internationala in afara ONU, atunci, cel putin, interese legitime ale Occidentului.
Daca in urma cu cativa ani ne intrebam cu teama daca mai exista un Occident in sensul unei comunitati de tari libere, democratice si capitaliste, presedintele Sarkozy pare sa fi renuntat la derivele chiraqiene si sa incerce sa readuca Franta acolo unde ii este locul. Apropierea diplomatica evidenta de Statele Unite este o dovada si la fel evocarea, din ce in ce mai insistenta, a posibilitatii ca Parisul sa revina in structurile militare al NATO dupa ruptura din 1966.
Daca vorbim de o apropiere a Frantei de America, nu se poate insa discuta de o unitate de vederi intre cele doua tari. Cazul Iranului este semnificativ. La Washington, un eventual conflict cu Iranul este privit ca o etapa in cadrul luptei de aparare a civilizatiei de o noua ideologie totalitara - islamofascismul -, a carei arma este terorismul global. In opinia comentatorilor (neo)conservatori, razboiul impotriva islamofascismului nu este cu nimic diferit de razboiul impotriva nazismului sau comunismului si de aceea a fost numit chiar al IV-lea razboi mondial. Aceasta viziune este populara in mediile conservatoare americane (este insusita bunaoara de principalul favorit republican la prezidentiale Rudy Giuliani), dar are putina trecere dincoace de Ocean.
Pentru Franta, de exemplu, un Iran aflat in posesia armei nucleare ameninta sa distruga echilibrul de forte din Orientul Mijlociu si sa determine izbucnirea unui conflict cu efecte catastrofale pe mai multe planuri, inclusiv asupra aprovizionarii cu petrol. Prin urmare, este inacceptabil. Din aceasta diferenta rezulta ca, daca americanii ar putea porni la razboi in temeiuri factuale mai putin constrangatoare asa cum s-a intamplat in Irak, Franta se va asigura ca recurgerea la forta este ultima instanta. De aceea, atata vreme cat vor mai fi posibile discutii si negocieri, acestea vor continua. Razboiul se amana. Sunt sigur ca pretentia Frantei ca Europa sa asume o pozitie ferma in sprijinul punctului sau de vedere prin impunerea de sanctiuni Iranului va fi dat fiori pe sira spinarii unor lideri europeni care se iluzioneaza ca Universul incepe pe coasta de vest a Irlandei si se termina la Sulina. Foarte bine! Sarkozy provoaca Europa sa paraseasca paradisul etic in care s-a autoizolat si sa coboare in lumea reala.

---

Despre autor: