Toate capitalele, toate orasele frumoase sunt pe o apa. Bucurestiul este traversat de raul Dambovita. Este raul tutelar al Capitalei noastre, apa care a avut un cantec: "Dambovita, apa dulce/Cand te-aud nu m-as mai duce!".     O fi asa? N-o fi asa? Privesc suvita de apa care e Dambovita gandindu-ma daca Dunarea e mai mult a noastra, de ce n-o fi trecut prin Bucuresti? Ar fi fost turisti, lumini, artificii! Dar sa nu credeti ca asa cum este ea n-a indemnat oamenii de afaceri, visatorii, vizionarii sa viseze. Pentru ca exista o adevarata istorie a incercarilor de realizare a navigatiei pe Dambovita incepand din anul 1886. Dar Dambovita noastra nu are adancimea necesara. Lungimea era intr-un fel - 7 km, dar adancimea? Totusi, in 1886, domnul Martian, cine o fi fost el, a cerut primariei sa i se concesioneze navigatia pe Dambovita. Numai ca a murit la o luna dupa ce a lansat oferta.     Primarul Pake Protopopescu, cel care a fost cel care a iubit acest oras atat de mult, a reluat ideea in 1891 - sa se stabileasca comunicatiune pe Dambovita, pentru ca nu prea avem mijloace de transport. Dar nu s-a intamplat, desi ideea era tentanta. In 1899, un oarecare Constantin Radovici din Cernavoda cere primariei aprobare pentru punerea in circulatie pe Dambovita a unui vaporas si a zece luntre usoare. Serviciul apelor a vizat favorabil, dar si pe atunci primarii se schimbau des. Cand a venit primar Barbu St. Delavrancea a spus "sa asteptam si alte oferte". Si chiar asa s-a intamplat. Licitatia a castigat-o un intim al primarului, care i-a urmat lui Delavrancea, pe numele lui  Dumitrescu. Totusi, un vas care sa navigheze pe Dambovita s-a construit cu muncitori adusi din Germania. Dorinta era sa fie o puzderie de "fluturasi pe apa"a€¦ Ghinion. Toata lumea a fost interesata, iar un ziar ne pastreaza nota entuziasta a unui ziarist al vremii: "Pe Sena noastra bucuresteana circula o minune. De pe cheiul Dambovitei, in dreptul podului de la Cotroceni, am vazut plutind pe apa primul vaporas,germenele viitoarei navigatiuni pe Dambovita". Inaugurarea oficiala ar fi trebuit sa fie la 6 august 1901 de sarbatoarea Schimbarii la Fata. N-a avut loc, caci primarul nu era in localitate. Si cine sa prezideze ceremonia? In iulie 1903, ziarele consemneaza alt ghinion. "In noaptea care a trecut, unul din cele trei vaporase care fac curse pe Dambovita a luat foc. Din neglijenta unui mecanic care a umblat cu o lumanare aprinsa pe langa o cutie de gaz. Pana au venit pompierii, focul a fost stins de trecatori." Nu stim cand si de ce au incetat cursele pe raul Dambovita. Joc. Problema utilizarii Dambovitei pentru navigatie s-a reluat in perioada interbelica. De data asta a avut substrat politic. In 1921 s-a infiintat insa "Societatea de Navigatie pe Dambovita". In 1923, rezilierea contractului de concesiune a raului Dambovita pentru serviciul de transport. S-a revenit, iar s-a reziliat si uite asa s-au jucat pe considerente politice si partinice pana la uitare. Si inchei cu raspunsul ironic al lui Matei Millo la cantecul batranesc: "Dambovita, apa dulce/Apa rea/Cine te bea nu se mai duce/Sa mai bea!".       Demult, demult Legenda spune ca demult, demult, pe cand prin luncile Dambovitei traiau putini oameni, a venit un cioban. Numele sau era Bucur. Si-a asezat stana pe langa apele Dambovitei. Avea multe oi si alte animale, dar si multe slugi. Din cand in cand, viata ciobanului Bucur si a familiei sale era cutremurata de vizitele nedorite ale unor pradatori. Tatarii si alte neamuri atacau si jefuiau stana lui Bucur. Azi asa, maine asa, pana intr-o zi cand nemernicii de jefuitori au indraznit sa o rapeasca si pe fata ciobanului. Bucur impreuna cu slugile sale au plecat sa o salveze pe fata si, dupa lupte grele, au reusit!