Filocalie si psihanaliza Valoarea spiritualitatii filocaliei

Cuvantul "filocalie" inseamna "iubire de frumusete", a unei frumuseti care este totodata si bunatate, si sfintenie, adica o frumusete care nu implica doar o dimesiune estetica, ci una spirituala si morala, si care isi afla expresia deplina in Dumnezeu. Efortul omului spre asemanarea cu Dumnezeu este inteles ca o aspiratie a omului spre frumusetea nobletei de sus, cum spune Sfantul Grigore de Nazianz. De altfel, Sfintii Vasile cel Mare si Grigore de Nazianz au fost primii care au folosit acest termen pentru o antologie din scrierile lui Origen. Cu vremea, termenul s-a extins la lucrari cu continut asemanator, devenind o mare colectie de scrieri ascetice si mistice rasaritene, alcatuite de Sfintii Parinti si scriitorii bisericesti, intre veacul IV si XVI. Colectia a fost intocmita si tiparita la Venetia, in 1872, de cunoscutul scriitor bisericesc din veacul al XVIII-lea, Nicodim Aghioritul, care si-a petrecut viata ca monah in muntele Athos, precum il arata si numele, murind in 1809. In versiune romaneasca, "Filocalia" cuprinde 12 volume, date la iveala si traduse de Pr. Prof. Dumitru Staniloae, textul fiind insotit la subsol de ample comentarii teologice ale traducatorului.
Una din constantele majore ale culturii europene rezida in separatia dualista dintre "res cogitans" si "res extensa", adica dintre suflet si trup, dintre constient si subconstient, dintre spirit si materie. Cu toate ca si spiritualitatea filocalica s-a confruntat cu acest dualism, care isi are originea in filosofia antica, a reusit totusi sa-l depaseasca, fiindca a ramas credincioasa Revelatiei supranaturale, adica Sfintei Scripturi, si nu revelatiei naturale, adica filosofiei. De aceea, in loc sa dea nastere unei conceptii spiritualiste a mantuirii, intemeiata pe dominarea si reprimarea violenta a trupului, asa cum s-a intamplat cu secta flagelantilor, pentru ca sufletul eliberat de legaturile subconstiente ale trupului sa poata contempla in mod intelectualist pe Dumnezeu, filocalia propune ca scop al vietii crestine transfigurarea omului intreg, constient si subconstient, suflet si trup, in Biserica, prin lumina necreata a Duhului Sfant, in Hristos. Lupta filocalica nu se duce impotriva trupului ca atare, fiindca este opera lui Dumnezeu, ci impotriva patimilor. Prin puterea Duhului lui Hristos, care patrunde in adancul subconstientului uman, ca foc purificator, fiecare crestin este chemat sa converteasca patimile, ca miscari irationale ce duc la dezintegrarea omului, in virtuti rationale, care duc la transfigurarea omului si comuniunea lui cu Dumnezeu. Filocalia este o analiza duhovniceasca a etapelor prin care crestinul converteste patimile in virtuti, prin puterea energiilor necreate ale Duhului lui Hristos. Astfel, daca conceptia spiritualista a mantuirii a inteles sa se ocupe de constientul uman si sa lase subconstientul pe seama stiintei sau psihanalizei, favorizand trecerea abrupta de la reprimarea trupului la idolatrizarea lui, de la puritanism la senzualism, spiritualitatea filocalica a avut in vedere nu numai constientul uman, ci si subconstientul, fiind expresia unei autentici psihanalize crestine, care tinde spre transfigurarea omului si a creatiei in Duhul lui Hristos. Sa insistam putin asupra acestui lucru. In viziunea filocalica, omul constituie prin sufletul si trupul sau inelul de legatura intre lume si Dumnezeu. Menirea lui a fost aceea de a se inalta cu lumea spre Dumnezeu, ca sa participe astfel la eternitatea Creatorului, sa nu moara. Dar, in loc sa dea curs acestei vocatii, sa nazuiasca spre frumusetea cea de sus, netrecatoare, s-a aplecat catre frumusetea trecatoare a lumii de aici, cunoscand stricaciunea si moartea. In felul aeesta s-a produs un transfer al calitatii de placere de pe planul spiritual pe cel biologic. Omul si-a mutat placerea prin mijlocirea simturilor spre cele sensibile. Caracterul pervertit al caderii se arata in faptul ca simturile nu lucreaza singure, ci mintea sau cugetarea se pune in slujba lor, nascocind moduri de placere din contactul lor cu suprafata materiala a lucrurilor. In starea de curatie, mintea e prezenta in simtire, dar si deasupra ei, conducand simtirea din interior. Acum e coborata cu totul in simtire, este chiar sub ea, fiindca e condusa de aceasta, in mod irational. Omul e mai jos decat animalul, pe care l-a intrecut in irationalitate, mutand ratiunea cea dupa fire in ceea ce e contrar firii, contribuind la subminarea fiintei proprii. Dupa ce omul a devenit sclavul simturilor si materialitatii lumii, pierzandu-si libertatea interioara, Logosul divin a intreprins sa-l scape, coborandu-Se, prin intruparea Sa, pe campul de lupta in care omul zacea invins. Prin intruparea, jertfa, invierea si inaltarea Sa cu trupul la cer, Hristos a transfigurat la maxim natura Lui umana, facand-o sa devina, prin Duhul, izvor de eliberare si transfigurare a omului in Biserica. El a procurat prin firea Lui intarita, imunizata impotriva patimilor, un aluat care a ramas in solidaritate cu toata framantatura firii omenesti. Fiecare om, daca sta prin credinta in legatura cu Hristos, poate castiga aceasta tarie, aceasta imunitate. Aceasta e cu putinta mai ales prin faptul ca Hristos insusi Se coboara in el, ajutandu-l la lupta de intarire a firii, spre eliberarea de patimi, adica spre restabilirea ratiunii si mintii ca organe de unire cu Dumnezeu. (va urma)

---

Despre autor: