Se spune ca cel mai vechi cuvant omenesc a fost "bekos", care ar insemna in disparuta limba frigiana fie "paine", fie "paine din faina de grau". Depinde de povestitor. Povestea il descrie drept prima vorba rostita de doi copii crescuti fara acces la vorbirea umana, experiment al unui faraon din Egiptul antic, interesat de originea limbajului.   Nu credeti? Nu e de mirare. La fel de greu de crezut ar fi regele James al IV-lea al Scotiei care sustinea ca si el a incarcerat si izolat niste copii care, la iesirea din temnita, vorbeau binisor ebraica biblica. Multa vreme s-a crezut ca limba chineza este cea mai veche, si asta fiindca tocmai acolo ar fi ajuns Noe dupa potop. Departe de muntele Ararat... Speculatii precum cele mentionate au constituit probabil motivul pentru care societatile serioase de lingvistica interziceau membrilor sa se ocupe de originea limbajului. In a doua jumatate a secolului al XX-lea lucrurile s-au schimbat. Echipe de specialisti in psihologia evolutiei, geneticieni si biologi au depasit vechiul tabu si incearca sa stabileasca adevaratul nostru loc in natura. Multi savanti erau convinsi ca exista un adevarat "organ" al limbajului, ascuns pe undeva in creier, intre ganglionii bazali si neocortexul lobului frontal. Eroare, afirma noua generatie. Mecanismul este mult mai complicat. O intreaga retea de neuroni, gene si lobi lucreaza la unison pentru a produce vorbirea coerenta, ceea ce ne apropie mult de alte fiinte vii.   Asa crede Christine Kennealy, autoarea cartii "Primul cuvant", foarte dispusa sa se minuneze de capacitatea comunicativa a animalelor. Sa luam de pilda maimuta africana vervet care foloseste trei tipete specifice legate de apropierea unui pericol: unul pentru vulturi, unul pentru leoparzi si unul pentru serpi. Autoarea sustine ca aceste semnale sunt intelese de intreaga comunitate de maimute, de parca ar exista un consens al semnificatiei, asa cum exista in vorbirea umana. Consens? Unanimitate? Oare maimutele au sedinte in care se discuta problemele de comunicare? Greu de crezut. Ce sa mai spunem de Kanzi, faimoasa maimuta bonobo care foloseste o claviatura de computer pentru a-si exprima dorintele? Ea sustine conversatii pe teme precum obiectele, intentiile si actiunile interlocutorului si este capabila, spune autoarea, sa dezvolte teorii. Ceva mai modesti, delfinii ar avea capacitatea de a generaliza, iar elefantii pe cea de a transmite descendentilor "intelepciunea" acumulata. Suna convingator? Poate ca da, poate ca nu.   Ce ne facem insa cu foca Hoover care stie sa "spuna": "Pleaca de aici, omule!". Si daca asta nu ar fi de ajuns, un biolog de la Harvard, Tecumseh Fitch, este de parere ca focile expuse la vorbirea umana intr-un context adecvat ar putea invata sa vorbeasca destul de bine! Nu contest ca ma impresioneaza un caine ciobanesc german, care raspunde la comenzi date atat in germana, cat si in limba materna a stapanului sau. Dar de aici la "teorii" lansate de maimute, la "intelepciunea" elefantilor si foci vorbitoare e o cale lunga. Riscam sa ajungem la exagerari regretabile privind inteligenta animala. Sau poate chiar la ineptii de genul lansat inca din secolul al XIV-lea de John Mandeville, care s-a intalnit cu centauri, ciclopi si pigmei, a mancat o planta care era de fapt miel si a baut din izvorul vesnicei tinereti!   Ceva mai aproape de zilele noastre sa amintim povestea eroicului armasar al domnului Banks din Londra, care ar fi urcat cele 1.000 de scari care duc la cupola Catedralei St. Paul, unde a executat si un dans. Incredibila istorie este pomenita de Jan Bondeson in cartea sa: "Orchestra de pisici si elefantul valet", unde ni se mai vorbeste si de trupa de canari imbracati in uniforme militare, care "executa" un dezertor si il ingroapa fluierand melodii sumbre. Mai apar broaste testoase dresate, pestisori aurii intr-un uimitor balet in acvariu, o orchestra de pisici, porci si cai matematicieni, cu totii foarte apreciati si aplaudati de publicul de la circ. Daca privim cu scepticism povestile cu limbajul animalelor, anecdotele lui Bondeson trebuie acceptate cu simpatie, cu indulgenta acordata unui cabinet de curiozitati.   Destul de departe atat de stiinta, cat si de fictiune ramane insa nemuritoarea "Carte a fiintelor imaginare" a lui Jorge Luis Borges. Mereu buna de recitit, de la A Bao A Qu si Amphisbaena la Youwarkee si Zaratan, cu scurte pauze la zane, sirene si cei 36 de oameni drepti, a caror unica misiune este sa ne justifice existenta.