Increderea este un element de importanta vitala in viata, atat pentru natiuni si civilizatii, cat si pentru indivizi. Increderea este componenta majora a sperantei. Ea ne permite sa ne proiectam pe noi insine in viitor, sa ne implinim sau chiar sa ne
Sa ne uitam la cazul prezentei americane in Irak. Nu atat erorile de implementare cat excesul de incredere al administratiei Bush in justetea obiectivului - si anume democratizarea Orientului Mijlociu - a fost factorul-cheie care a determinat catastrofa in plina desfasurare.
Am avut recent o discutie cu unul dintre personajele-cheie aflate in spatele deciziei de "eliberare" a Irakului de sub Saddam Hussein. Un neo-conservator de marca, imi parea un fel de bolsevic al democratiei, demonstrand o incredere de nezdruncinat in justetea viziunii sale.
Argumentul sau era ca status quo-ul din Orientul Mijlociu era nesanatos si periculos. Democratia din Irak urma sa aduca nu doar pacea in Ierusalim, ci si un nou echilibru, mai sigur si mai corect, in intreaga lume araba. Pentru ca sunt cea mai puternica si cea mai inteleapta natiune, SUA trebuie sa joace un rol unic si lumea ar trebui sa le sprijine neconditionat in incercarea curajoasa de a-si asuma aceasta provocare.
Altfel spus, chiar si in vara lui 2007, acest om - ca de altfel intreaga administratie Bush - se afla intr-o stare de negare a realitatii. In opinia sa, lucrurile merg bine in Irak, unde este pe cale sa se realizeze un nou echilibru al fortelor, iar de pe urma acestei reasezari ar avea de profitat majoritatea siita din Irak, si nu neaparat Iranul. Incep - nu-i asa? - sa se vada rezultatele curajului si indraznelii guvernului american si ale armatei sale. Nu ar trebui sa permitem violentelor zilnice sa ne abata privirea de la realitati strategice mai profunde: victoria este iminenta si in curand lumea - in ciuda propagandei anti-Bush - o va recunoaste.
La un astfel de nivel, excesul de incredere este in general produsul unei supraaprecieri a propriei forte, combinata cu subestimarea capacitatilor adversarului. Ambele sunt rezultatul unei interpretari ideologice a lumii, fara legatura cu realitatea. Invadand Rusia in 1941, Hitler, la fel ca Napoleon, a aratat un exces de incredere in fortele sale militare, iar rezultatul a fost catastrofal. In mod similar, chiar si Saddam a jucat o carte fatala, fiind convins ca America nu va indrazni sa-l atace.
In acelasi timp, lipsa de incredere poate fi la fel de periculoasa pentru o tara, o cultura sau o civilizatie. Convingerea profunda ca reformele nu pot duce decat la revolutie si haos genereaza o viziune aberanta asupra realitatii, care poate crea imobilism si disperare - iata reteta pernicioasa a unei profetii care se adevereste prin ea insasi.
Spre exemplu, in Egipt, o tara pefect reprezentativa pentru situatia politica a multor state din regiunea Orientului Mijlociu status quo-ul este un rezultat al lipsei totale de incredere a regimului in capacitatea de a se deschide si reforma. Aceeasi lipsa de incredere se afla in spatele unor situatii potential explozive din Algeria, Tunisia si chiar Maroc. Pentru ca legitimitatea lor nu se sprijina pe suportul popular, aceste regimuri nedemocratice cred ca riscul deschiderii este mai mare decat costul mentinerii prezentului status quo.
Desigur, increderea si indoiala de sine nu se exclud reciproc. O tara ca Israelul musteste de incredere in sfera economiei, dar este plina de indoiala in consideratiile strategice si politice.
Poate fi insa insuflata cantitatea potrivita de incredere acelor tari sau grupuri care au nevoie stringenta de ea? si daca excesul de incredere este atat de periculos, am putea oare sa-i invatam sa fie mai retinuti si mai modesti pe cei care expun un prea-plin de incredere?
In mod straniu, pare sa fie mai usor sa ne sporim increderea decat sa o restrangem. Increderea poate fi generata de trei situatii: speranta, mandrie si progres. Succesul naste incredere, iar increderea genereaza progres. Chinezii si indienii din ziua de azi sunt convinsi ca se afla pe calea sucesului. Ei constata in Occident un amestec de respect pentru realizarile lor si de oarecare neliniste fata de provocarea pe care ei o reprezinta acum, iar aceasta constatare ii umple de mandrie.
Incercarea de a impune altora democratia este un act de o nemarginita aroganta, dar democratia este si cel mai bun remediu impotriva excesului de incredere, pentru ca permite oamenilor simpli sa decida daca liderii lor se comporta cu aroganta sau cu responsabilitate. Doar mecanismele de autocorectie ale unor regimuri cu adevarat democratice pot asigura un echilibru optim.
Dominique Moisi, membru fondator si Senior Advisor al IFRI (Institutul Francez de Relatii Internationale), este profesor la Colegiul Europei din Natolin, Varsovia.
Copyright: Project Syndicate, 2007.
www.project-syndicate.org
Despre autor:
Sursa: Romania Libera
Te-ar putea interesa si:
In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.