Unul dintre cei mai temuti critici literari din SUA, James Wood, va scrie pentru „The New Yorker", dupa ce a plecat de la mai modesta publicatie „The New Republic".

Meseria de critic literar, una dintre cele mai
ingrate din „industria" literara Unul dintre cei mai incomozi critici ai Americii a isterizat cercurile literare newyorkeze printr-o mutare pe cit de neasteptata, pe atit de stupefianta. James Wood, necrutatorul recenzent de la „New Republic", o publicatie respectabila cu 62.000 de cititori, s-a mutat la „The New Yorker", gigantul quality-paper citit de peste un milion de americani. James Wood, un fanatic al literelor scolit la Cambridge, si-a atras o liota de detractori pentru stilul direct si categoric cu care a expediat in seria B cartile unor autori precum Thomas Pynchon, Don DeLillo, Salman Rushdie sau Jonathan Frazen. Pentru ca sustine raspicat ca stie cum arata un roman mare atunci cind il citeste, Wood a ajuns cunoscut ca o oaie neagra, care merge cu orice pret impotriva pantei pe care s-a inscris romanul american. Detesta „realismul isteric" si fragmentarul la care se intorc obsesiv romancierii ultimului val, inghite greu increngatura de intrigi din care nu lipsesc coincidentele si ironia de bonton si nu suporta lipsa de discernamint a scriitorilor care practica un potpuriu de fraze si de idei nedigerate. Criticat pentru elitismul la care tine ca la propriul nume, Wood nu face concesii cind vine vorba despre literatura, nici atunci cind e scrisa de un laureat al Nobelului, precum Toni Morrison. Despre romanul ei, „Paradise", publicat cu citiva ani in urma, Wood scria ca „e o copilarie care se scalda in magie de mina a doua". Nici cu alti consacrati nu a fost mai blind; Don DeLillo, cu „Underworld", n-a reusit sa obtina de la critic decit o molecula de ironie, ce-i drept concentrata: „Romanul lui DeLillo demonstreaza o data pentru totdeauna, sau cel putin asa sper, incompatibilitatea dintre o viziune politica paranoica si marea literatura". Nu mai mult a considerat ca merita nici Zadie Smith, pentru al doilea roman al ei, „The Autograph Man": „O amestecatura indigesta si stridenta de glume, referinte culturale «cool», citate idioate, liste si italice agasante. E ca si cum ai citi o revista facuta de un copil de gradinita".

In fata unor astfel de verdicte, nici cei mai negri detractori nu pot sa nu admita ca incrincenarea structurala a englezului vine dintr-o mare dragoste pentru carti si pentru roman in special. „Cred cu toata taria ca mare parte din meseria de critic inseamna sa nu faci concesii in fata textului, mai ales acum, cind prea putini sint cei care pun la indoiala ce se intimpla cu restul culturii". I s-a reprosat ca nu pricepe nimic din America zilelor de azi si ca criteriile lui ar fi putut masura America lui Emerson, si nu pe cea a multiculturalismului, a haosului si a obsesiilor care cresc direct proportional cu fragilitatea certitudinilor. Iata ce raspunde Wood: „Cu totii traim in America. Sintem cu totii constienti de bizareria ei. Dar cit de mimetica trebuie sa fie fictiunea in raport cu aceasta bizarerie - in ce masura trebuie s-o reflecte? Si cit de diferita e bizareria de azi de bizareria de acum douazeci de ani? Chiar daca sintem prinsi in virtejul postmodern, oamenii continua sa moara in jurul nostru, sa aiba copii, sa-si faca prieteni. Fara sa pledezi pentru o literatura domestica plictisitoare, tot simti nevoia acestui gen de experiente in fictiune".

Literatura care-l satisface pe criticul de 41 de ani incepe cu Saul Bellow si continua cu autori care nu sint unanim pe placul colegilor sai de breasla: W.G. Sebald, Norman Rush si Allen Hollinghurst. La ei vede forta pe care o admira la Keith Moon, tobosarul de la The Who: „Tineti minte, am crescut cu Bellow. Daca-ti place Bellow, iti plac exuberanta si parada stilistica. Exact asta ii reprosez lui Rushdie. Nu e stil, e pur si simplu zgomot. Nu da-n tobe cum da Moon".

Odata decis sa accepte pozitia oferita de prestigiosul „The New Yorker", Wood exulta in fata unui numar incomparabil mai mare de cititori pe care sa-i invete cum arata literatura buna, mai ales ca ajunsese sa se cam plictiseasca la „The New Republic": „Aveam senzatia ca recenzez aceleasi carti: Rushdie, Roth, Updike". Colegii lui de breasla ridica din umeri a uimire, atunci cind nu se tem ca va transforma respectiva publicatie in propriul pupitru de la care sa predice pentru eruditi. „Singura mea fantezie e ca cei de la «The New Yorker» il vor lasa sa scrie doar despre lucrurile de care talentul ii permite sa se apropie. Va inchipuiti ce s-ar intimpla daca i-ar spune: «Du-te si plimba-te prin Europa si spune-ne ce vezi!». Sau cum ar fi daca l-ar pune sa scrie despre tv sau despre rock’n’ roll?", se intreba Mark Grief, coeditor la „N+1 magazine".

Din Anglia, la Harvard

James Wood (foto)a crescut in Anglia, intr-o familie de evanghelisti din Durham. A studiat literatura la Cambridge, unde a obtinut si titlul de doctor, dupa care a pendulat intre slujba de jurnalist si cariera academica. A fost criticul principal de la „The Guardian", dupa care a virat catre „The New Republic". A trait in Washington sase ani, apoi si-a urmat sotia, romanciera Claire Messud, in Amherst si din 2003 preda la Harvard. A fost curtat de mai multe universitati prestigioase, printre care Boston University si Chicago University, dar a ramas fidel Universitatii Harvard si, pina de curind, ziarului „The New Republic" .

Puteti citi articolele semnate de James Wood care au facut vilva, pe www.cotidianul.ro/select