Simbata incepe festivalul. Excelent prilej de auditii si de meditatie.

Pe la sfirsitul anilor ’40, Emil Cioran si Mircea Eliade l-au vizitat, la Paris, pe George Enescu. „La ce mai lucrati?" - l-a intrebat Enescu pe filosoful tuturor deznadejdilor. „Pregatesc un tratat de descompunere", a raspuns Cioran. „Un tratat de descompunere? De ce tocmai un tratat de descompunere?", a intrebat maestrul. „Pentru ca totul se descompune in jur. Lumea se descompune, Romania se descompune, romanii se descompun", a venit raspunsul, un diagnostic tipic cioranian, necrutator. „Ei, lasa-i pe romani, saracii, ca se mai si recompun...", a replicat muzicianul. Romania, vedem bine, se recompune greu. Ma gindesc ca forta exemplara a biografiei lui George Enescu ar putea servi in actiunea istorica a recompunerii noastre.

Enescu a fost, poate, cel mai autentic si subtil patriot roman al secolului trecut. Pe atunci, tabara „patriotilor" era populata majoritar de lichele si exaltati, de criminali si de derbedei infasurati in tricolor, de demagogi si de escroci de toata mina. Cam ca acuma. Enescu a putut, totusi, sa fie patriot, un patriot frumos, chiar si intr-o asemenea conjunctura umana mizerabila. Comportamentul lui din vremea celui dintii Razboi Mondial, atasamentul demn fata de tron si de traditii, memoria sa prodigioasa (la moartea sa, Virgil Ierunca l-a numit, atit de frumos, „un Iorga sonor" intr-un necrolog care ar trebui recitit si astazi), contributia lui cu adevarat neegalata la muzica romaneasca, cariera lui mondiala, solidaritatea cu victimele antisemitilor ajunsi la putere in vremea celui de-Al Doilea Razboi Mondial si, nu in ultimul rind, alegerea exilului saracacios ca raspuns dat ofertelor confortabile prin care comunistii au vrut sa-i cumpere colaborarea, spre onorabila diferenta de un Mihail Sadoveanu, de pilda, dau acestui om aura autentica. In vremurile acestea confuze, in care ti-e jena sa-ti iubesti tara cind vezi cum o iubesc toti, de-a valma, ca intr-un viol in grup, Enescu poate fi exemplul unic si, tocmai de aceea, salvator. Enescu ne arata ca poti iubi frumos ceva ce toti oamenii cinstiti abandoneaza dezgustati din cauza ticalosilor care se inghesuie sa iubeasca balos si desantat. Daca bine inteleg eu biografia acestui mare om, atunci doua profunde lectii despre patriotism se pot desprinde.

Prima este ca patriotismul se traieste de unul singur. Patriotismul de haita, de stadion, de congres de partid, de miting sau de declaratii in ziare este suspect si trebuie atent examinat in vederea respingerii. Ca si cu Dumnezeu, cu patria ta te intilnesti numai in singuratate.

A doua, ca patriotismul inseamna contributie. Esti patriot numai daca contribui cu ceva semnificativ, important (dupa putinte, fireste), precum o simfonie, o afacere, un pic de curatenie, un gest de bun-simt, un vot responsabil. Este patriot numai acela care aduce tarii sale si nu acela care ia.

Festivalul aduce si in acest an nume imense la Bucuresti: Jose Cura, Christoph Eschenbach, Pinchas Zuckerman, Maurice Bejart, Muray Perahia, Lawrence Foster, Evgheni Kissin, Martha Argerich, sir Collin Davis, Valeri Gerghiev alaturi de forte romanesti pe masura precum Dan Grigore, Cristian Mandeal, Horia Andreescu, Ion Marin. Invit melomanii sa ramina alaturi de Cotidianul pe tot parcursul festivalului. Voi comenta aproape zilnic evenimentele din program, fara pretentia de a face critica muzicala, dar cu intentia asumata de a deschide un schimb de idei si de impresii cu cei care iubesc marea muzica, caci ei conteaza cu adevarat.

Dlor politicieni, opriti galagia! Incepe muzica...