Valentina Siropulo, una dintre bulgaroaicele care au scapat din inchisorile libiene, povesteste, in exclusivitate pentru presa romaneasca, cum au fost torturate cu electrosocuri si cu biciuri speciale.

Valentina Siropulo in boxa acuzatilor,in simulacrul de proces intentat dejustitia libiana, spune infirmiera bulgara Valentina Siropulo a plecat in Libia in 1998, cind avea 39 de ani, pentru a-l ajuta financiar pe fiul ei care intentiona sa dea la facultate. L-a regasit luna trecuta, pe aeroportul din Sofia, cu studiile terminate… Am intilnit-o in fata hotelului in care va sta pina la terminarea tratamentelor inerente dupa o perioada de detentie atit de lunga. M-a rugat sa mergem undeva departe de centru, intr-un loc mai retras, in care sa nu fie recunoscuta pentru ca ii este jena de nefericita celebritate pe care a dobindit-o. Interviul a durat mai bine de doua ore. Valentina Siropulo, ati trait mai mult de opt ani de durere, de exil, fara sa stiti ce vi se va intimpla a doua zi. Cum ati trait toate acestea?

Ce am trait noi in aceasta perioada lunga in care am fost rapiti si folositi in scopuri diverse nu poate fi descris decit ca un cosmar teribil. Nimeni nu se astepta la asta. Niciodata nu crezi ca asa ceva ti se poate intimpla tocmai tie. Pur si simplu am fost rapiti de la locul nostru de munca.

Romania cunoaste putin cazul dumneavoastra. Cred ca ar fi interesant pentru cititorii romani sa afle mai multe detalii ale acestui caz, de fapt, sa afle exact care au fost acuzatiile care vi s-au adus.

In primul an nici noi nu stiam foarte bine de ce eram acuzati. A fost perioada in care am fost torturati in modul cel mai crud cu putinta. Abia pe 7 februarie 2000, in timpul primei sedinte de tribunal, ni s-a citit o acuzatie, teribila, in care se spunea ca sintem niste monstri, niste criminiali care au infectat cu HIV 436 de copii din Benghazi, ca sintem agenti ai CIA si ai Mosadului, ca am avut relatii extraconjugale, ca nu am respectat morala libiana, ca am baut alcool si alte insinuari de genul acesta. Acuzatii infioratoare, monstruoase, niciodata nu mi-as fi putut imagina asa ceva si niciodata nu am putut sa cred ca toate acestea se refera la mine. De fapt, nimic nu era real sau adevarat, dar faptul ca le auzeam intr-o sala de judecata era cit se poate de real si trebuia sa le acceptam ca atare, ceea ce era foarte greu. Abia atunci, dupa primul an, am inteles ce acuzatii ni s-au adus.

De altfel, unul dintre argumentele esentiale ale apararii a fost ca epidemia de SIDA exista deja in acel spital, ca de altfel in intreaga regiune Benghazi, inca inainte de sosirea dumneavoastra acolo, fapt dovedit de expertiza facuta de Luc Montagnier si de alti specialisti din domeniu.

Noi insine am inteles ca infectarea incepuse cu mult timp inainte, pentru ca virusul nu se transmite prin aer, ci presupune un proces lung, de durata. Se pare ca acolo acest proces incepuse cu 2-3 ani inaintea sosirii noastre.

Cind ati realizat ca spitalul de copii la care lucrati era un focar SIDA?

Am trait un paradox. Sase luni am lucrat in acest spital, care era un focar SIDA, fara sa fi avut habar de acest lucru. Posibilitatea sa ma imbolnavesc era la fel de mare pentru mine ca si pentru colegii mei. De altfel, au existat cazuri de imbolnaviri in rindul personalului medical. A fost un soc cind ne-am dat seama, apoi ni s-a facut si noua testul… Abia dupa aceea vine povestea cu copiii. Mie imi plac foarte mult copiii, am lucrat cu ei si mi-a fost foarte greu sa vad copii bolnavi de SIDA. E trist. Nu doar din punct de vedere profesional, dar si personal, ca om, nu se poate sa nu te afecteze. Am mai lucrat acolo cu copiii bolnavi de SIDA inca vreo sase luni, incercind sa ajut cit am putut, cit imi permitea profesia. Parintii se purtau cu noi foarte bine si erau multumiti, mai ales ca angajatilor libieni de acolo le era frica sa lucreze cu acesti copii. Apoi insa s-a intimplat ce s-a intimplat si ni s-au adus acele acuzatii… Acesta a fost aspectul cel mai crud, atunci a inceput cosmarul.

I-ati mai vazut dupa aceea pe copiii bolnavi?

In departamentul in care lucram noi erau aproximativ 40 de copii. In timpul torturilor cu electrosocuri, anchetatorii ne spuneau ca e vorba despre 300 de copii. Eu nu am vazut niciodata atitia copii acolo, 300, 400. Niciodata. Nu i-am vazut, eu lucram cu aproximativ 40 de copii pe care mi-i amintesc, imi amintesc de fizionomia lor. Pe unii dintre ei i-am revazut in sala de judecata...

Presupun ca va e foarte greu sa va intoarceti in timp si sa vorbiti despre torturile pe care le-ati suferit. Ati intentat proces celor care v-au torturat si au fost gasiti vinovati.

Trebuia sa pornim acest proces pentru ca torturile au fost teribile. Oameni nevinovati, femei, straini ridicati de la locul de munca si torturati in modul cel mai crud… ca intr-un film de groaza. Ne-au torturat fizic, cu batai, cu biciuri speciale, mai avem si acum urmele lasate pe noi, inclusiv cele de la electrosocuri. A durat foarte mult, din februarie 1999 pina in mai. Au fost lunile cele mai grele, torturi in timpul carora credeai in fiecare moment ca pina aici ti-a fost, ca vei muri, ca vor sa te ucida. Asta ne si spuneau, de altfel, cind ne torturau cu electrosocuri: „O sa lasam curentul pe voi pina cind veti muri!".

Acum o luna, fiul lui Gaddafi a spus el insusi ca sinteti nevinovati.

Fundatia lui s-a ocupat de aceasta problema inca din 2002. Membrii fundatiei si Saif al-Islam al-Gaddafi insusi se pare ca gindesc intr-o alta maniera, au inteles cu adevarat care e problema. Ei au spus intotdeauna ca neglijenta e adevarata cauza a infectarii copiilor cu HIV si ca noi sintem nevinovati. Aceasta este realitatea, adevarul. Ma bucur, totusi, ca in Libia exista si oameni care au inteles si stiu care este adevarul.

Ati avut vreodata impresia ca acest caz a fost un soi de replica la „Afacerea Lockerbie"?

Are legatura, libienii stiu mai multe despre cum au legat cele doua cazuri si in ce fel s-au folosit de noi in toti acesti ani. Si acest aspect a intirziat lucrurile. Este o parte a relatiilor Libiei cu statele europene.

La citeva zile dupa intoarcerea dumneavoastra, Bulgaria si-a platit datoria externa fata de Libia (56.635.000 de dolari). Credeti ca acest fapt, ca si ajutoarele destinate copiilor si sistemului sanitar din Libia reprezinta, de fapt, o rascumparare? Sau sint intr-adevar actiuni umanitare?

Nu sint politician, iar aceste aspecte au fost amestecate cu o politica de nivel inalt in toate negocierile. Nu pot sa stiu exact, dar fondul Benghazi e destinat ajutorarii copiilor, tratamentelor, echiparii spitalelor, ajutorului calificat. Nu am motive de regret pentru ca viata omului si a copiilor este deasupra banilor. Nu stiu cum s-au facut toate aceste tranzactii, stiu insa ca ar fi bine ca toate donatiile sa fie folosite in scopul pentru care au fost destinate si acolo unde trebuie.

In toata aceasta poveste nefericita, v-ati simtit vreodata niste pioni ai unui joc cu miza mai mare?

In absolut fiecare moment. Inca de cind am fost inchisi, ne-am simtit ca niste pioni, ca niste ilustri anonimi, ca sa nu spun niste obiecte bune de manipulat.

„Niciodata nu crezi ca asa ceva ti sepoate intimpla tocmai tie" De ce ati plecat in Libia? Am plecat pentru ca viata era grea, atunci, in Bulgaria. Eram in tranzitie, salariile erau mici, se faceau concedieri... Personal, nu ma simteam amenintata cu locul de munca, aveam 18 ani vechime, dar fiul meu era in clasa a X-a, urma sa termine liceul si voiam sa-l ajut financiar sa intre la facultate. Voiam ca macar el sa isi poata indeplini visele. Pentru el am plecat.

Si in Romania sint foarte multi care au plecat sau care vor sa plece sa lucreze in strainatate. Ce le-ati spune acestora acum?

O astfel de calatorie, plecarea intr-o directie necunoscuta, se poate incheia si foarte tragic, cum s-a intimplat si cu noi. Cred ca e bine sa se gindeasca de doua ori inainte de a lua o astfel de decizie. Se pare ca eu nu m-am gindit indeajuns. Sau nu am ales directia cea buna... (ride amar). Poate trebuia sa ma duc mai la nord… Nu stiu… nu stiu, nu m-am asteptat la asa ceva. Dar, de fapt, niciodata nu poti calcula dinainte totul, nu am plecat doar eu, plecau multi bulgari in acea perioada. Am acceptat sa fac acest interviu si pentru ca e important ca oamenii din tarile vecine sa stie mai mult despre acest caz. Avem destine asemanatoare, multi dintre noi plecam in strainatate din motive economice.

Dincolo de drama arestarii dumneavoastra, cu tot ce a urmat, cum a fost sa lucrati in Libia ca strain? In anul dinaintea arestarii am fost acceptati atit de personalul spitalului, cit si de pacienti si de parintii copiilor. Nu am simtit nici urma de ura, de rasism. Totusi, pentru ca avem religii si mentalitati diferite, avem comportamente diferite, dar asta nu a dus niciodata la un conflict. Dupa ce ne-au inchis in sectia de politie, in inchisoare am simtit ca atitudinea fata de noi e diferita. Nu din partea prizonierelor, ci din cea a politiei, a gardienilor. Ei spuneau ca sintem europene, mai libere, si ca dam un exemplu prost. Asta a existat.

Si acum, dupa toata aceasta drama, ce sentimente aveti fata de Libia, fata de libieni?

Fata de oamenii simpli din Libia nu am nici un resentiment, nici macar fata de parintii si copiii care strigau impotriva noastra la proces. Mi-e pur si simplu mila de ei. Este pacat ca au incercat sa rezolve problema in acest fel. Asa nu vor intelege niciodata care e realitatea, ce li se intimpla.

De ce credeti ca lucrurile se pot intimpla si in acest fel? E de vina regimul autoritar de acolo?

Nu comentez acest subiect.

Ati trait in doua regimuri autoritare. Puteti face o comparatie, exista asemanari intre fostul regim comunist din Bulgaria si ceea ce ati vazut in Libia?

Nu vreau sa raspund la aceasta intrebare, va rog...

Pe linga entuziasmul cu care ati fost primite in Bulgaria, au existat si citeva reactii negative, unele dubii…

Da, e adevarat. Entuziasmul a predominat, dar, ca peste tot, ca in toate evenimentele mari, oriunde in lume exista si reactii negative, oameni cu pareri si comportamente diferite. Pe undeva e normal sa fie asa. Din pacate, si in cazul nostru s-a intimplat la fel. Imi pare rau ca si in Bulgaria exista astfel de atitudini. Personal, nu m-am lovit in mod direct de ele, dar le simt, sint atitudini si pareri exprimate in media. Nu e frumos, nu-mi place, dar asa e facut omul.

Acum, ca sinteti acasa, indrazniti deja sa priviti spre viitor, sa va ginditi la ce veti face de acum inainte?

Viitorul imi este inca foarte neclar. Ma gindesc la asta, dar imi este inca greu.Vreau sa ma intorc la fosta mea viata, dar acest lucru nu mai e cu putinta. Mi-as dori ca macar sa ma implic social, sa am un loc de munca. Daca abandonezi, daca stai acasa, problemele nu se rezolva si ramii din nou singur cu tine insuti. Cu ajutorul celor care ne sint alaturi, al familiilor noastre, al copiilor nostri, al apropiatilor, prietenilor si chiar al societatii bulgare incercam sa ne revenim. Cred ca o sa reusim, dar se pare ca ne va lua ceva timp. Vedeti dumneavoastra, si adaptarea la viata libera si, eventual, la un viitor normal poate fi dificila...

Dar ce veti face in viitorul apropiat?

Mai avem de facut unele teste medicale. Avem probleme de sanatate pentru ca in cei opt ani si jumatate s-au adunat foarte multe probleme medicale, unele chiar cronice. In inchisorile din Libia nu ai conditii sa te tratezi. Acolo nu prea se pune pret pe sanatatea omului, acolo esti retinut din alte motive… Asa ca, dupa ce se termina testele, ma voi intoarce in orasul meu natal, in Pazargic, dar toate acestea trebuie sa le fac treptat. Perioada in care am lipsit din tara a fost prea lunga si schimbarile bruste pot avea consecinte negative. O sa ma duc zece zile si la Marea Neagra. In Libia vedeam marea numai printre gratiile dubei de politie. Vreau sa ating marea.

Pioni ai unui joc cu miza mare Opt ani a durat teroarea la care au fost supusi, in Libia medicul palestinian si infirmierele din Bulgaria. Ei au fost arestati in februarie 1999 si trimisi in instanta in 2000, pe motiv ca ar fi infectat cu HIV sute de copii libieni si ca nu au respectat morala araba. Membrii personalului medical au fost condamnati la moarte de trei ori in tot acest timp, autoritatile libiene netinind cont de verdictul profesorului Luc Montagnier, cel care a descoperit virusul HIV. Acesta a demonstrat ca epidemia de SIDA era anterioara venirii infirmierelor de la sud de Dunare si cuprindea nu doar spitalul in care lucra grupul bulgar, ci intreaga regiune Benghazi, principalele cauze ale aparitiei bolii fiind neglijenta si problemele cu care se confrunta sistemul medical libian. Recenta eliberare a asistentelor s-a produs in urma presiunilor internationale. Tony Blair, Nicolas Sarkozy, ministrul german de Externe Frank-Walter Steinmeier sau comisarul european Benita Ferrero-Waldner sint doar citeva dintre personalitatile care si-au unit eforturile pentru punerea in libertate a personalului medical. Mai mult, o serie de ziare, televiziuni si organizatii nonguvernamentale s-au implicat in mediatizarea cazului. Decisiv a fost insa angajamentul financiar al Frantei, stat al carui interese economice in Libia si Qatar sint cunoscute.

Atentatorii libieni din cazul Lockerbie Lockerbie este localitatea scotiana in care s-a prabusit, pe 21 decembrie 1988, cursa aeriana Pan Am 103, in urma amplasarii de catre teroristi a unei bombe la bordul aeronavei. Din cele 270 de victime ale atentatului, 259 au fost pasageri si 11 localnici, 189 dintre cei morti fiind cetateni americani. Anchetele de politie care au urmat au fost cele mai mari din istoria Scotiei si au scos la iveala evidenta amplasarii bombei, atentatorii fiind doi angajati ai serviciilor secrete libaneze. A durat aproape noua ani pina cind acuzatii au ajuns in fata instantei. Abdelbaset ali Mohamed al-Megrahi a fost condamnat la inchisoare pe viata in ianuarie 2001, iar colegul sau, Al Amin Khalifa Fhimah, a fost achitat si expulzat in Libia.

Pagina de internet oficiala a liderului libian Muammar Gaddafi, pe www.cotidianul.ro/select