In statie, cativa calatori asteptam tramvaiul 14. E posibil sa fi fost mai multi, iar unii, satui de asteptare, sa fi luat troleul, din statia acestuia, aflata la vreo cincizeci de metri distanta. Astepti, carevasazica, tramvaiul si, brusc, chiar de langa tine, unul din asteptatori o rupe la fuga spre troleibuz. Personal, il consider un las si un tradator. Mai ales ca numarul celor care asteapta tramvaiul de mai bine de jumatate de ceas s-a dublat.

Din cauza tradatorilor, in toate statiile de pe linia lui 14, progresia geometrica se lupta cu regresia aritmetica. Normal ar fi ca sutele de calatori care asteapta un tramvai pe linia lui 14 sa fie solidari. Uneori simt si eu nevoia s-o sterg iute printre masini, spre troleibuz, dar, daca am decis sa fiu de partea celor multi, atunci raman cu cei multi.

E arsita, nici un asteptator nu mai are privirea aceea inteligenta, pe care oricare om o arunca spre ceilalti cand ajunge in statia de tramvai. Toti avem privirile rele si blegi de dinainte de a€™89. Totusi, nu ne-am pierdut speranta. Existand linii, statii, vatmani si vagoane inseamna ca odata si odata, tramvaiul 14 o sa vina. Personal, sunt ajutat de firea mea pozitiva sa descopar si partea buna a lucrurilor. Intr-o statie de pe linia lui 14, in care cateva zeci de asteptatori isi aduc aminte ce le-a spus tovarasa in clasa a VI-a, la ora de educatie patriotica si nationala, ca asteptarea e intotdeauna rasplatita, rasplata e prostul care, vazand cata lume s-a strans in statie, alearga cu limba scoasa crezand ca vine tramvaiul.


Prostul se asaza gafaind langa mine si ma intreaba: "Cum e, bre, vine sau nu vine?". E genul de intrebare care contine si raspunsul. Pe linia lui 14, indiferent cine-i presedintele Romaniei, de brambureala anotimpului, de cursul leului si de situatia din Irak, tramvaiul vine sau nu vine. Ce-i insa interesant, in cazul meu, e ca pe jos as fi ajuns de mult la capatul liniei. Asteptarea insa are niste mecanisme psihologice atat de ale dracului, incat te pune la ambitie. Cand ai asteptat ca boul o ora, ce mai conteaza inca doua minute sau zece. Sau chiar inca o ora. Pentru mine, supararea celor saizeci, saptezeci de oameni ai muncii, care asteapta cu flacara inteligentei de mult disparuta din priviri tramvaiul 14, e mai putin semnificativa, daca ne raportam la toata istoria patriei, decat increderea in destin a individului care asteapta tramvaiul linistit, fara patima, de azi-dimineata.

Omul care mi-a facut de la inceput o impresie buna m-a sfatuit sa nu ma iau dupa unul si dupa altul, fiindca pana la urma tramvaiul 14 o sa vina. Vezi, mata - mi-a zis el si cu asta m-a convins sa mai astept - odata am asteptat tramvaiul 14 o saptamana, iar dupa ce mi-am zis, gata, o iau pe jos!, si am apucat sa ma departez de statie, ma crezi sau nu ma crezi, a venit si tramvaiul. Noi, romanii, trebuie sa invatam sa asteptam. Suntem prea grabiti, vrem totul dintr-o data.