Desi subiectul e tocit de inflatie, tot despre viitorul Patriarh as vrea sa va intretin astazi.

Nu pentru a face prognoze ori pentru a desena profilul candidatului ideal, ci pentru a nota urgenta de a elibera Biserica din legaturile oculte cu fosta Securitate. Intr-o scrisoare enciclica, un papa interbelic denunta „perversiunea intrinseca a comunismului". Aprecierea e riguros corecta, daca ne gindim ca regimul marxist-leninist nu a ilustrat versiunea secularizata a crestinismului, ci parodia lui diabolica. Toate componentele sistemului bolsevic (1917-1990) au rasturnat „dialectic" poruncile lui Hristos. In loc de comuniune, egalizare in saracia fara drepturi. In loc de solidaritate, lupta de clasa. In loc de iubire, discordie organizata social. In loc de scara a valorilor dupa criterii de merit, inteligenta si libertate, contraselectie si represiune criminala. In loc de adevar si iertare, falsificare ideologica a realitatii si suspiciune generalizata. Confruntata cu acest festival satanic, Biserica - indiferent de confesiune - a luptat mereu cu propriile arme. Da, ierarhia bisericeasca a fost masiv infiltrata. Slabiciunea multora a lasat loc de compromis. Drame obscure au permis tradarea semenilor si chiar apostazia. Numai ca, pina la urma, Raul a fost invins printr-o metoda pur evanghelica: jertfa de sine a romanilor care s-au lasat impuscati in ’89, fara a deveni violenti, desi ar fi fost indreptatiti la orice exces.

Pe durata tranzitiei, Biserica n-a fost libera, iar pulverizarea natiunii noastre nu e decit rezultatul acestei „captivitati babilonice". Interdictiile de cult si cenzura au fost ridicate, in vreme ce santajul a continuat. Patata de colaborationism, BOR a fost obligata sa legitimeze „noua putere democratica". In conditii de formala deschidere, oamenii - de la cei mai simpli la cei mai sofisticati - au redescoperit cite ceva din luminile traditiei. Ne-am regasit partial pe noi insine, dar n-am asumat forta profetica specifica unei constiinte ecleziale fara calus. In prezenta complice a unui episcopat amutit, Romania „profunda" a devenit o prada usoara pentru manipularea mediatica, gangsterismul legislativ sau tentativele de razboi civil (de genul mineriadelor).

Veti spune ca un singur om, fie acesta Patriarh, nu poate repara atitea daune. Asa este. Tot de la diferitele guverne isi va lua clerul o parte din salariu. Vechile reflexe de obedienta nu vor fi inlocuite peste noapte printr-o critica politica avintata. Dar nu de asa ceva avem nevoie. Ne trebuie un Patriarh capabil sa rosteasca adevarurile nespuse, astfel incit transformarea societatii sa porneasca dinauntrul fiecaruia. Vocatia lui spirituala se va masura prin aptitudinea de a ne convinge ca individualismul brutal, competitia necinstita, consumismul fetisizat si obsesia „imaginii" nu sint instrumente ale fericirii spre care tindem, ci funeste modalitati de a prelungi - sub aparenta capitalismului - ura si dezbinarea implantate in noi de comunism. Succesorul lui Teoctist nu va lecui dezgustul colectiv prin valuri predicatoriale. De gargara pietista si lemnarie retorica sintem satui. Va fi suficient ca Prea Fericitul sa nu minta din usa altarului pentru ca minunile - netelevizate - sa se tina lant.