Lecturi la tava - Teatru: "Complexul Romania" Mihaela Michailov are 30 de ani, e filolog, scrie cronici de teatru si dans in Romania libera, Suplimentul de cultura, 7 Seri, aLtitudini, Tabu, urmeaza cursuri de masterat la UNATC, fiind, mai nou, autorul premiat la concursul UNITER pentru "cea mai buna piesa a anului" 2006.   Textul piesei (Complexul Romania) a aparut recent la Editura Unitext. Am deschis cu spaima cartea, convins ca voi gasi ceva in linia macabra, pretutindeni la moda acum, a corectitudinii politico-morbide, cu copii "fierti in mamaliga", cu tineri agresivi si inutili, aburiti de droguri, alcool, impulsuri homosexuale etc. Citind articolele Mihaelei Michailov dadeam frecvent peste atractia (ciudata si intristatoare pentru conservatorii moralisti) fata de "bube, mucigaiuri si noroi", provocari trecute prin sosul brechtian si mizofilia postmodernitatii nu atat pentru a vindeca spaimele si furiile "prezentului alienant", cat pentru a le exalta o data mai mult si a le propune drept "ideologie". Spre pilda, intr-un interviu din Noua literatura, martie 2007, Mihaela rezuma empatic o piesa  cu "un pusti care da foc lumii din jurul lui, isi arde fata, iar apoi, impreuna cu sora lui, isi omoara parintii?! Evident ca se mira ca inca mai "exista oameni care se duc la teatru cu ideea ca trebuie sa plece cu un pattern moralizator, comportamental" (vezi bine ca generatia lui Radu Afrim traieste febril cu convingerea ca... astia ar trebui eliminati din salile de teatru). Recent (v. Suplimentul de cultura din 14-20 iulie), mergand la festivalul de la Avignon, Mihaela ne prezinta cu fervoare un spectacol célinian regizat de Frank Castorf: "o lume in ruine, haotica, subzistenta crispanta, material apocaliptic pe care Castorf, un regizor al boxului cu imagini dement-coplesitoare, il pune sa explodeze?".   Ei bine, citind Complexul Romania m-am linistit. Cumintenie, sensibilitate si previzibil. Textul (minimalism, sarcasmul subminat de puseuri patetice, dramatismul final cu deschidere ambigua spre niciunde) vine foarte bine in suita "Romaniilor" din noul val al cinematografiei noastre, ca si a ipostazierii temei in amestecul de deriziune, tragic grotesc si sociopatologie ludica din piesele unor Valentin Nicolau, Saviana Stanescu, Petre Barbu, Alina Nelega, Ion Mircea, Peca Stefan s.a., unde Romania este fie o gara delabrata, cu oameni putrezind vartos, fie un depozit alterat de furtisaguri, o arca a lui Noe intr-un potop perpetuu, o televiziune cu sinucideri in direct, o ratare istorica in lant, un computerism narcomaniacal, o familie multiplu degradata s.a.m.d.   Tin mortis sa fac abstractie acum de tezismul compozitiei. De "ideologia" gaunoasa a demonstratiei. Pentru ca marea calitate a autoarei este replica. Precizia, substanta si forta ei sugestiva. De aici dinamismul, ritmica ofertanta regizoral. In 50 de pagini ("piesa este gandita ca o succesiune de clipuri dramatice?) trecem de la ultimul deceniu ceausist la 2007. O familie standard, in care bunica ii ordona cu amar nepotului "intai coada, apoi scoala", tatal este ucis in bataie la Securitate, pionierul Georgica e fericit ca i se va mai da o tresa ("te caci pe ea", suspina tatal), dar la fel de fericit ca prietenul sau Mircica l-a desenat pe Ceausescu cu o "pulicica cat o capsunica". Pricina pentru care Mircica ajunge la scoala de corectie si va muri impuscat absurd in decembrie a€™89. Coplesit in timp de aberatia nationala, Georgica va pleca sa lucreze in strainatate, moare bunica, mama face Alzheimer si se cam alege praful de toate. Nu si de proiectia intr-un viitor nemarginit a supremului "Romanian dream" postintegrare: "milioane de decapotabile zboara pe Autostrada Soarelui (...) spalatoria de masini e viitorul". Asa s-o vedea de la ei