Poate ar fi bine ca toti oamenii de cultura, de teatru si asa mai departe sa vorbeasca mai mult despre ei in timpul vietii. Sa se bata cu pumnul in piept, sa spuna: "Uite, asta sunt eu. Vreau asta si asta". Pentru a evita momentele inaltatoare care intervin dupa moarte, ce-si rad parca de modestia din timpul vietii. Poate de vina suntem noi. Ca nu-i pandim cu intrebari pe cei de talia unui Beligan sau Ovidiu Iuliu Moldovan, si cati altii, cunoscuti pentru discretia lor sau pentru incapatanarea de a nu vorbi (incapatanare uneori justificata). Dar si pandeala asta trebuie facuta cu rost: nu intrebi omul de ce i-a stat ultima oara maslina in gat. "Aveti  amabilitatea sa vorbiti despre absolut tot ceea va trece prin cap?", ar putea fi unica intrebare. Si daca tace e si acesta un raspuns. Desi n-ar trebui sa taca. Deoarece, nu-i asa, oricum se va vorbi candva mult prea mult despre el, poate mai mult decat si-a dorit-o. Asa ca ar fi mai bine sa vorbeasca acum. Puhoi de lume l-a condus pe Motu pe ultimul drum. Daca ar fi venit puhoi de lume peste el la Radio 3net (unde isi petrecea zi-noapte), asa, din proprie initiativa nu s-ar fi suparat. Dimpotriva. S-ar fi bucurat de oaspeti si ar fi vorbit despre cei mai buni 100 de artisti rock ai tuturor timpurilor sau despre cele mai bune 500 de albume ale tuturor timpurilor sau despre pisica lui. In rest, muscatele s-au uscat in balcoane, coapte de trecutele 42 de grade, iar tentativa domnului Yoshinori Niwa, care a dorit sa ridice in fata Teatrului National  un zmeu fabricat din gunoaiele Bucurestiului, a dat gres. Un oras in care zmeiele nu se mai ridica, iar moartea se plimba nestingherita.