Vin taranii netarani la targ cu branza si zarzavaturi, scot marfa din niste galeti ponosite, te uiti la ei cum arata si cum isi vorbesc si stii cum au facut branza si din ce. Unul are ochiul drept mutat din loc de o cicatrice, altul are nasul rupt, femeile sunt bondoace, cu fundul vanjos si tate turtite, copiii au cate un defect de fabricatie ce pare sa garanteze o viata plina de violente si de ciuntiri. Sunt tot atat de neterminati si de primitivi ca lucrurile lor si ca locuinta din paianta in care-si duc zilele.


I-am vazut trecand spre Obor prin fata unei case noi cu etaj, una din casele acelea cu o infatisare foarte dichisita. Si, ca si cum as fi capatat de undeva, de la un diriguitor suprem al intelesurilor, dreptul de a realiza diferentele dintre paturile sociale, mi-am dat seama ca, pentru ultimii tarani, linia dreapta, cantul perfect al lucrului de fabrica, dimensiunea strict controlata, toata geometria care desparte traiul civilizat de traiul la intamplare nu inseamna nimic, ca totul in existenta lor e aproximativ, improvizat, fara o definitie clara. Ca au o cosmelie la tara sau intr-o marginime de oras e tot aia. Nu-s tarani, nu-s oraseni, nu mai sunt nimic. In felul lor sunt integrati social. Nu-s talhari, iar daca se mai taie intre ei o fac la betie. Nu fura din vecini, iau si ei ca toata lumea de unde mai e de luat, din padure, din grajdurile parasite ale CAP-ului, din porumbul francezului, care a cumparat teren in jurul satului. Nu-s rai, primaria si plutonierul n-au treaba cu de-alde ei, in sat fac majoritatea, dau buna ziua, tin calendarul religios, doar ca in casa lor si in tot ce-i priveste nimic nu e niciodata nou, neinceput, curat ca-n prima zi a oricarui facut. Nici macar produsele abia cumparate de la magazin. Copiii nu trec la baut sucul pana ce nu gasesc (gauresc) sau stramba sticla de plastic, iar tata, daca a apucat sa cumpere din Bucuresti o oala mai incapatoare de ciorba, pana sa i-o dea nevestei o scapa si o ciobeste de doua ori, iar cand intra in batatura aluneca intr-o balega si izbeste oala de cotetul cainelui. Nici un obiect nu ramane cu biografia sa industriala. Oala devine, chiar din prima zi, o poveste pe care un orasean n-o poate intelege: smalt, balega, cotet... O poveste dintr-o lume pe care mintea oraseanului, indelung controlata de geometriile urbanului, de nevoia de perfectiune civica a caselor si blocurilor noi de sticla si otel, n-o mai poate pricepe si o respinge ca pe un anunt de epidemie.


Ii vezi apoi in troleibuzul care-i duce la gara navetistilor, cu toalele indesate in galetile goale, cu plozii adormiti si putind a naduseala si a pisat, barbatul cu o brazda sangeranda la gat, femeia cu o ureche mai vanata, o fata cu parul vopsit galben, cealalta cu o bluza chinezeasca noua. De sub bluza ies halci grase si albe de omoplati, dupa cum a apucat soarele sa-i arda pielea. Sunt taranii netarani care vin dimineata cu branza la piata si se intorc seara pe la saraciile lor.