Fara sa fim neaparat adeptii teoriilor apocaliptice putem lua in calcul, eventualitatea ca Dumnezeu sa fi hotarat sfarsitul si semnele crizei ecologice sa fie indiciile acestei hotarari. Ce-i de facut, intr-o astfel de situatiei!? Imi amintesc raspun
Fara sa fim neaparat adeptii teoriilor apocaliptice putem lua in calcul, eventualitatea ca Dumnezeu sa fi hotarat sfarsitul si semnele crizei ecologice sa fie indiciile acestei hotarari. Ce-i de facut, intr-o astfel de situatiei!? Imi amintesc raspunsul Parintelui Dumitru Staniloae la o intrebare privind sfarsitul lumii. "Chiar daca Dumnezeu, dintr-un motiv sau altul, a hotarat sfarsitul, noi oamenii ii putem intoarce hotararea"! Pare indrazneata perspectiva! Dar, este adevarata. Sa ne amintim intamplarea cu cetatea Ninive din Vechiul Testament. La vestirea proorocului Iona ca "Patruzeci de zile mai sunt si cetatea va pieri"!, ninivitenii reusesc sa intoarca hotararea lui Dumnezeu printr-o mobilizare imediata si generala: Oamenii si animalele, vitele mari si mici sa nu manance nimic, sa nu pasca si nici sa bea apa; Iar oamenii sa se imbrace cu sac si catre Dumnezeu sa strige din toata puterea si fiecare sa se intoarca de pe calea lui cea rea si de la nedreptatea pe care o savarsesc mainile lui; Poate ca Dumnezeu Se va intoarce si Se va milostivi si va tine in loc iutimea maniei Lui ca sa nu pierim"! (Iona 3, 7,9). Desi, la o prima vedere, aceasta perspectiva este mangaietoare, mai adanc privita, ne va descoperi faptul ca sansa noastra de a schimba hotararile lui Dumnezeu, presupune, nici mai mult nici mai putin, participarea, prin urmare responsabilitatea noastra fata de mersul istoriei. Dar starea de pocainta nu poate fi declansata decat de constientizarea acuta a greselilor sau a faradelegilor. In epoca noastra, faradelegile par sa fi atins dimensiuni universale, globalizarea este activa si in aceasta directie, sau poate, intai de toate, in aceasta directie. Este greu de crezut ca cineva ar putea declansa un astfel de proces de pocainta si de intoarcere la Dumnezeu. Merita insa incercat a deslusi, cel putin, care este pacatul major care sa fi declansat mania lui Dumnezeu, daca aceasta se intampla cu adevarat. Iata un posibil raspuns! Ar fi credibila eventualitatea ca Dumnezeu sa se fi suparat atat de rau pe oameni si sa fi ingaduit degradarea universului creat "bun foarte" pentru ca acesta a devenit obstacol in calea omului spre Dumnezeu, datorita alipirii exclusive a oamenilor de bunurile si frumusetile create. Lumea aceasta creata, buna si frumoasa, datorita ratacirii oamenilor, a ajuns sa faca concurenta lui Dumnezeu insusi in mintea si mai ales in inima omului. Ispita concurentei a existat dintru inceput si a functionat de-a lungul intregii istorii a omenirii. Lupta cu aceasta ispita a fost mereu prezenta in viata omenirii. Ceea ce pare a face diferenta intre epoca noastra si celelalte ar putea fi "performanta" la care a ajuns aceasta concurenta, anume aceea de a fi reusit eliminarea partiala sau totala a lui Dumnezeu. Lumea creata pare sa se fi instalat la nivelul mentalului colectiv al majoritatii omenirii in locul lui Dumnezeu. Omenirea se confrunta la scara universala cu confuzia fatala, reclamata de Sfantul Pavel la adresa lumii pagane, intre Creator si creatura, intre dar si daruitor, intre izvor si apa izvorata din izvor, intre cauza nascatoare, sustinatoare si implinitoare a lumii si lumea insasi. Confruntat cu o astfel de situatie, Dumnezeu se poate sa fi hotarat, de dragul omenirii, dorind nu moartea, ci intoarcerea omenirii, sa sacrifice frumusetea si bunatatea propriei creatii, sa ingaduie pustiirea pamantului si otravirea resurselor, pentru ca, spectator al unei lumi urate, goale, neprietenoase sau ostile, omul sa se poata dezlipi de ea si, cautand, sa redescopere dincolo de ea pe Dumnezeu Creatorul, Atoatetiitorul, Mantuitorul si Sensul plenar al tuturor celor create si implinirea lor si sa recupereze adevarul fundamental al existentei lui. "Gelozia" lui Dumnezeu la adresa idolilor sau a falsilor dumnezei, despre care vorbeste insistent si frecvent Vechiul Testament, se extinde acum asupra propriei creatii pentru salva relatia sau raportarea omului la Sine, singurul si adevaratul Dumnezeu, singura relatie in masura sa dea omului sansa vietuirii adevarate si a implinirii. Sa nu ai alti dumnezei in afara de Mine! Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemanare a nici unui lucru din cate sunt in cer, sus, si din cate sunt pe pamant, jos, si din cate sunt in apele de sub pamant! Sa nu te inchini lor, nici sa le slujesti, ca Eu, Domnul Dumnezeul tau, sunt un Dumnezeu zelos - traducatorul evita echivalentul romanesc exact al originalului, care este gelos (Iesire 20, 23,25). De fapt, Mantuitorul Hristos insusi atrage atentia asupra riscului acestei uzurpari fatale a locului lui Dumnezeu in inima omului si a amagirii extrem de frecvente de a aseza in locul lui Dumnezeu realitati care ne sunt dragi si apropiate, pronuntandu-se pe un ton foarte categoric in acest sens: "Daca vine cineva la Mine si nu uraste pe tatal sau si pe mama si pe femeie si pe copii si pe frati si pe surori, chiar si sufletul sau insusi, nu poate sa fie ucenicul Meu (Luca 14,26). Pe linia acestei atitudini, traditia filocalica vorbeste frecvent despre "ura lumii" - materializandu-o in retragerea din lume in pustie - ca iesire din confuzia amintita spre restaurarea raportarii primordiale si prioritare la Dumnezeu, urmand ca dupa ce isi restaureaza si isi consolideaza aceasta raportare, omul sa se intoarca si spre lume "cu iubirea care i se cuvine". (fragment din lucrarea Prin fereastra Bisericii sau o lectura teologica a realitatii, Editura Bizantina, 2004)
Despre autor:
