Acum un deceniu, raspunsul parea sa fie gasit prin apropierea Federatiei Ruse de NATO si aparitia Consiliului RUSIA-NATO. Azi, lucrurile au devenit infinit mai complicate.
Imediat dupa colapsul comunismului, a aparut analiza unui grup de analisti americani care afirmau ca Rusia isi incetase, daca nu pentru totdeauna, cel putin pentru o perioada indelungata, toate pretentiile la statutul de supra-putere. Argumentele erau deopotriva politice, cat si economice, acestea din urma sprijinind teoria facila asupra disolutiei fortelor armate ruse. Demoralizate, prost platite, prost echipate, cu un sistem de comanda aflat sub presiunea concedierilor sau restrangerilor de personal, trupele rusesti pareau sa nu mai fie decat umbra fortei care, doar cu cativa ani in urma, speria Occidentul. Context in care liderilor de la Kremlin le-a fost intins, ca un fel de compensatie istorica, un covor rosu insotit de toate onorurile formale ce aveau ca scop marcarea intrarii Rusiei in clubul puterilor occidentale, recunoscandu-se astfel schimbarile democratice incontestabile din aceasta tara.
Daca rationamentul conducatorilor rusi a avut la baza un tip de viziune cu totul nou fata de cel al liderilor Uniunii Sovietice, ei au pastrat termenul de referinta: statutul de supra-putere. Nu s-a mai vorbit insa de forta militara, ci de cea economica. S-a creat, extrem de rapid, infrastructura care a permis ca, in acest moment, Uniunea Europeana sa aiba un grad urias de dependenta energetica fata de Rusia. Noii lideri de la Kremlin au dat drumul liber la investitii enorme, achizitionandu-se capacitati industriale sau economice in toata lumea occidentala, dar si in fostele republici sovietice, cu o atentie deosebita spre domeniul energetic si cel bancar. In paralel, dupa o perioada de privatizare in conditiile proprii capitalismului salbatic de piata, statul revine si preia controlul asupra sectorului vital al energiei.
Timp in care, la fel de rapid si neasteptat pentru unii analisti occidentali, mai cu seama americani, Federatia Rusa a injectat sume uriase in dezoltarea potentialului sau militar. Iar acum, spre stupoarea multora, Federatia Rusa anunta ca detine capacitati militare absolut comparabile cu cele americane, chiar in domeniile cele mai sensibile cum sunt, spre exemplu, scutul anti-racheta si noile generatii de rachete balistice, submarine nucleare, avioane de lupta si blindate.
Numai ca, spre deosebire de rationamentul de tip binar al Razboiului Rece, pe piata supra-puterilor au aparut noi actori majori. In primul rand China, apoi India si chiar Iranul, prin capacitatea sa de a mobiliza o parte a fortelor active anti-americane din Orientul Mijlociu. Or, aceste tari sunt tocmai noile partenere strategice ale Rusiei. Pana unde va merge acest nou parteneriat? Va implica vreodata o alianta de tip politico-militar care sa fie concluzia logica a demersurilor comune din ce in ce mai ample intre Rusia si China? Oare recentele livrari de echipamente militare si acordurile de asistenta intre Rusia si tari din Orientul Apropiat prefigureaza o miscare mai ampla? Exista voci care evoca posibilitatea unei organizatii de tip NATO in care Rusia sa fie factorul principal de putere. Foarte greu de imaginat ca aceasta va fi solutia rezonabila. Mai degraba, toate aceste miscari vor favoriza aparitia unei noi piete exclusive de influenta si vanzare de echipamente militare.
Iar raspunsul la intrebarea initiala ar putea sa fie nelinistitor de simplu: cu orice tara care-i va recunoaste si sustine statutul de supra-putere si zona de actiune corespunzatoare.