Pina luni spre seara, cind mi-a parvenit vestea disparitiei sale trupesti, am fost mai degraba un critic si un adversar al Patriarhului Teoctist.

I-am reprosat indeosebi cedarile din vremea regimului comunist, aderenta din tinerete la legionarism, opozitia la deconspirarea colaborarii cu Securitatea a clerului, mai ales a ierarhilor bisericilor noastre, dar si obsesia megalomana a catedralei. Doar de doua ori am avut in acesti saptesprezece ani cuvinte de lauda pentru faptele inaltului prelat - imediat dupa Revolutie, cind s-a retras la manastire, in semn de cainta pentru pacatele dinainte, dar de unde a revenit, chemat de ierarhii ce nu stiau cum sa gestioneze „tranzitia" BOR, apoi, cind a primit vizita Papei Ioan Paul al II-lea, prima vizita a unui Pontif catolic in spatiul de cultura ortodox. Am si semnalat atunci ca, impreuna, cei doi inalti ierarhi formau o pereche de „batrini frumosi", ce pareau sa poarte cu un firesc nefiresc semnele credintei si ale intelepciunii. Cam astea au fost laudele mele vreme de saptesprezece ani, contrabalansate de citeva zeci de articole critice, unele negresit prea dure.

Acum, nu doar pentru ca „despre morti numai de bine", cred ca se cuvine o judecata mai cumpanita. Cred ca pot fi adaugate faptelor bune amintite deschiderea dialogului cu biserica sora greco-catolica, chiar daca restituirea proprietatilor transferate de comunisti a ramas in suspensie - dar aceasta chestiune trebuia rezolvata de cine a provocat-o, deci de stat! -, incurajarea spiritului ecumenic si a unei apropieri mai ferme a bisericii de implicarea sociala reala, de gesturile umanitare si filantropice. Ar mai trebui amintite relativa improspatare a ierarhiei sub patriarhatul sau si dezvoltarea invatamintului teologic, cu toate inegalitatile sale, si a vietii manastiresti.

La pasiv, as mai aminti prea marea dependenta a BOR fata de politic, insotita de o conduita deloc moderata in ce priveste revendicarile „averilor" acesteia - unele nici macar confiscate de comunisti, ci secularizate de Cuza!

Azi il conducem pe ultimul drum. Vrednic a fost? Dupa evaluarile noastre romanesti si ortodoxe, atit de ingaduitoare, probabil ca da. Oricum, a fost cel mai echilibrat patriarh postbelic. Dumnezeu sa-l odihneasca si sa-l ierte!

Liviu ANTONESEI este scriitor si profesor la Universitatea „Al.I. Cuza" din Iasi