O serie de semne si simptome specifice fostului Patriarh s-au inchegat intr-un sindrom ce-i poarta numele.

Nu despre omul cu barba alba. Nu despre capul Bisericii Ortodoxe. Nu despre cite biserici sau manastiri a facut. Nu despre cite le-a privit cum se naruie. Nu despre cit de blajin a fost. Nu despre gradele tariei sale. Ori ale supunerii. Nu despre respectul ce vine la pachet cu functia. Insa totul despre Teoctist ca sindrom. Pentru ca aceasta este explicatia curiozitatii ce s-a pogorit asupra mortii Patriarhului. Romanii, credinciosi sau ba, traiesc in direct si constientizeaza, poate pentru prima data, decapitarea unei elite si zbaterile ei interne pentru a-si zamisli seful.

Biserica a fost singura institutie ce nu a fost barbierita in 1989. Biserica este, la moartea Patriarhului, institutia cu cel mai mare capital de incredere din partea populatiei. Ceea ce ne poate spune ca schimbarile la nivel de elite nu sint tocmai digerabile pentru cei mai multi dintre romani. Si ni-l indica pe Teoctist ca exponent al ideii de vesnicie institutionala. Ceea ce i-a fermecat chiar si pe cei ce nu l-au inghitit la cirma Bisericii. Cum altfel se poate explica faptul ca acestia din urma au fost prinsi in jocul mediatic al mortii sale? Cum poate un personaj care stirneste antipatii sa devina subiect de discutie in loc sa fie pur si simplu ignorat? A fost injurat. A fost acuzat. Nimeni nu a putut dovedi ceva din zvonuri. Cu toate ca unele s-ar putea sa fie adevarate. Si-a dat „demisia" si apoi a revenit pe post. A fost iubit. A ramas in frunte, indiferent de schimbarile ce aveau loc in jurul sau. A dus-o bine cu comunistii si la fel de bine si dupa 1989. S-a implicat discret in viata laica, dar interventiile sale aveau greutate de porunca divina pentru credinciosi. Pe scurt, nu i-a stat nimic in cale. Semne si simptome ce-i confera lui Teoctist caracteristicile unui sindrom aflat la confluenta dintre religie, misticism si laicitate. Daca nu ar fi fost prelat, ar fi devenit legenda. Dar in religie, cind adulatia pentru un om o concureaza pe aceea pentru credinta ce o predica, realitatea incepe cu un sir de matanii nesfirsite si lasa loc unei stari bolnavicioase. Probabil ca nu vom sti unde anume s-a oprit patriarhul si unde a inceput sindromul Teoctist. Azi este inmormintat omul. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace! De sindromul cu pricina trebuie sa ne ocupam aici. Pe pamint.