Frica de lumea financiara

Frica de lumea financiara castiga teren. Neincrederea in oamenii cu salarii enorme care lucreaza in spatele unor ecrane de computer si nu par deloc sa faca ceva productiv este omniprezenta. Hartogarii o duc mai bine decat cei care produc; speculatorii o duc mai bine decat managerii; traderii de la bursa o duc mai bine decat antreprenorii; arbitrajorii mai bine decat cei care acumuleaza; baietii destepti o duc mai bine decat cei seriosi. Toate acestea se intampla pe fondul unei piete financiare mai puternice decat statul.
In opinia publica, o asemenea stare de fapt este injusta. Asa cum spunea Franklin D. Roosevelt, trebuie sa-i maturam pe "camatari" din "pozitiile lor inalte, pe care le detin in templul civilizatiei noastre". Trebuie sa "restabilim acele adevaruri ancestrale" care spun ca a creste, a crea, a gestiona si a inventa ceva ar trebui sa aiba un statut moral mai ridicat si sa aduca recompense mai mari decat tot ceea ce fac acesti actori ai lumii financiare.
Sigur, motive de teama exista din plin in lumea financiara globala. Dimensiunile ei sunt extraordinare. Fuziuni si achizitii de patru trilioane de dolari in acest an, cu o valoare a activelor financiare tranzactionabile si (teoretic) lichide de aproape 160 de trilioane de dolari la finele anului curent - toate acestea in conditiile in care PIB-ul anual global nu depaseste 50 de trilioane de dolari.
Institutul McKinsey Global a estimat recent ca activele financiare ale lumii sunt de trei ori mai mari decat PIB-ul mondial cumulat. Cifra reprezinta o triplare a raportului din 1980 (si o crestere semnificativa fata de nivelul de dupa cel de-al doilea razboi mondial, atunci cand activele financiare reprezentau doua treimi din PIB-ul global cumulat). Cifrele implicate sunt de altfel la randul lor de natura sa trezeasca uimire, fiind dificil de interpretat: 300 de trilioane de dolari sub forma de produse financiare "derivate"; trei trilioane de dolari gestionate de douasprezece mii de "fonduri globale de hedging"; 1,2 trilioane de dolari investiti anual extrabursier in "participari la capital".
Dar sistemul modern al finantelor noastre globale creeaza si lucruri importante, atat pozitive, cat si negative. Ganditi-va la cele patru trilioane de dolari generate anul acesta de fuziunile si achizitiile pe care companiile le iau in calcul ca strategie de concentrare sau externalizare a unor divizii, sperand in efecte de sinergie, in castigarea de noi cote de piata sau intr-o imbunatatire a managementului.
Proprietarii care vor vinde aceste active vor castiga aproximativ 800 de miliarde de dolari la valoarea de dinainte de fuziune. Actionarii firmelor care vor cumpara aceste active vor pierde 300 de miliarde raportat la valoarea de piata, avand in vedere ca pietele interpreteaza achizitiile ca pe un semn ca managerii sunt niste megalomani scapati de sub control in loc sa fie administratori duri care maximizeaza dividendele pentru investitori. Aceste 300 de miliarde de dolari sunt o taxa, iar actionarii unor companii in expansiune cred ca merita platita (sau poate nu pot gasi o cale de a evita platirea ei) pentru a-si asigura manageri energici.
Dar de unde atunci surplusul net de 500 de miliarde de dolari valoare de piata? Nu stim. O parte reprezinta un transfer distructiv de la consumatori la actionari pe masura ce corporatiile isi sporesc forta de monopol. O alta parte provine dintr-o eficienta sporita generata de un management mai performant si operatiuni dimensionate adecvat. Iar o a treia parte este o suprataxa impusa celor care devin irational de exuberanti atunci cand numele companiilor ajung subiect de stiri.
Daca fiecare dintre acesti trei factori contribuie cu cate o treime la castigul net, putem ajunge la cateva concluzii. In primul rand, daca excludem transferurile din interiorul sectorului financiar, efectul global total al acestei mase financiare este un castig probabil de 340 de miliarde de dolari, deoarece speranta intr-un viitor profit face ca valoarea actiunilor sa creasca. Trebuie apoi luata in calcul o pierdere de 170 de miliarde de dolari in viitoare salarii reale, deoarece gospodariile vor achita marje sporite de profit in contul unor companii cu o putere mai mare de piata. Ca atare, castigul net este o valoare sociala adaugata de 170 de miliarde de dolari pe anul 2007, ceea ce echivaleaza cu 0,3% din PIB-ul global sau cu o valoare medie produsa de sapte milioane de muncitori.
Intr-un anume sens, ar trebui sa le fim recunoscatori expertilor in fuziuni si achizitii, asa de bine platiti cum sunt: este important ca firmele ineficiente sau cu un management prost sa fie supuse unei presiuni de catre cele care sunt mai performante si pot face rost de banii care sa le permita sa incerce sa functioneze asa. Nu ne putem baza doar pe democratia actionariatului ca unic sistem de control asupra corporatiilor.
A doua concluzie este ca profiturile brute - onorariile, castigurile din tranzactii si castigurile de capital pentru invingatori (care in 2007 vor insuma probabil 800 de miliarde de dolari din fuziuni si achizitii) - sunt cu mult mai mari decat profiturile nete, de doar 170 de miliarde de dolari. Guvernele trebuie sa joace un rol educational, de control si de reglementare: oamenii ar trebui sa stie care sunt riscurile si probabilitatile, pentru a nu se gasi printre cei care pierd celelalte 630 de miliarde de dolari. Pana in prezent exista putine semne ca guvernele s-ar conforma acestui rol.

In fine, lumea financiara a fost intotdeauna interesata sa existe monopoluri si oligopoluri stabile, cu marje de profit ridicate, in timp ce consumatorii au interesul sa existe piete concurentiale, cu marje de profit scazute. Cu cat mai sceptici sunteti in legatura cu capacitatea politicilor guvernamentale antitrust de a reduce efectele generatoare de monopoluri ale fuziunilor si achizitiilor, cu atat mai mult ar trebui sa cautati alte surse de contracarare a puterii monopoliste - de exemplu, impozitarea progresiva a veniturilor - pentru a impiedica o crestere a disparitatii veniturilor.
In secolul al XVIII-lea, fiziocratii sustineau ca doar fermierii erau productivi si toti ceilalti le furau intr-un fel sau altul partea ce li se cuvenea de drept lucratorilor pamantului. In secolul XX, marxistii credeau acelasi lucru despre muncitorii industriali.
Ambii se inselau. Ar fi bine sa reglementam pietele financiare astfel incat profanii care investesc sa nu fie lasati pe dinafara. Dar ar fi la fel de bine sa nu comitem eroarea de a ne teme de lumea financiara prea mult.

J. Bradford DeLong, profesor de stiinte economice la Universitatea Berkeley, California, a fost adjunctul secretarului american de stat al trezoreriei in perioada administratiei Clinton

Copyright: Project Syndicate, 2007
www.project-syndicate.org

---

Despre autor: