In urma cu douazeci de ani am plecat din facultate avand in buzunar patalamaua guvernamentala de procuror. Acum sunt avocat si ma intorc la originile academice crampotit de emotii. O astfel de aniversare, rotunda si invarfuita de impliniri sau costeliva de atatea esecuri, aduna laolalta amintirile despre noi insine. Prea putin prezent si mult, suparator de mult trecut. Si amintirile, luminoase ori intunecoase, s-au saturat sa tot astepte cuminti in cotloanele prafuite ale biografiilor ce suntem. S-au plictisit de indiferenta noastra zilnica si, revoltandu-se, au pus la cale sa-si sarbatoreasca efemeritatea. Destui, majoritari din pacate, n-au ajuns la intalnirea cu fapturile lor de odinioara. Le-a fost teama, probabil. Au vrut sa evite confruntarea cu o realitate ce-i putea stanjeni. Nu-i simplu deloc sa-ti parasesti, chiar si vremelnic, cotidiana inchisoare  a platitudinilor rancede si lancede. Abia in afara zidurilor recluzionare observi gratiile captivitatii voluntare si-o amaraciune solzoasa te dumica deznadejdii. O deznadejde densa si compacta, din a carei urzeala  nu esti in stare sa zbori, sa te inalti spre stele. Zborul nu-ti mai e la indemana, aripile ti-au crescut de-a-ndoaselea, in interior, de unde  se zareste doar intunericul, necum cerul. Iar bezna indeamna la resemnare, nu la curaj. Pretextele resemnarii sunt felurite: ba deformarea trupeasca, ba calvitia avansata, ba divorturile neplanificate, ba functiile ratate... Dar cat pretuieste scuza absentei? Intr-o vreme a lipsei de entuziasm, individual si colectiv, dorul revederii s-a anemiat si el, incapabil sa supravietuiasca temerilor ce pandesc din mlastina tranzitiei. Apatici  sunt si profesorii, stransi vreo cinci in amfiteatrul ocolit de moda termopanului. Ferestrele cariate scartaie la orice pala de vant si scot, in zbaterile necontrolate, scancete tanguitoare. Bancile sunt aceleasi, cam daulate, de parca timpul a incremenit la Drept. Din nefericire, el n-a stat pe loc si-n curgerea anilor dindarat a carat inspre moarte dascali ilustri si colegi dragi. Minutul de reculegere pare o eternitate dospita de chipurile apostolilor stinsi: Paul Gogeanu, Gheorghe Beleiu, Francisk Deak, Aurel Dincu, Ioan Ceterchi, Tonel Ciobanu, Ion Filipescu, Aurel Pop, Avram Filipas, Sanda Ghimpu si sotii Gilescu. Un curcubeu pios pentru pleiada aceasta ce ne-a luminat nelinistile universitare!


Se citesc condicile. Fiecare absolvent isi coafeaza succesele si-si ia in zeflemea insuccesele. Indeosebi pe cele personale. Unii  cu aplomb si talent, altii cu sfiala apasatoare. Ici-colo, se presara cate o gluma, cate o aducere aminte despre restante, practici agricole si intamplari hazoase de demult. Studentii, peste care s-au asternut deceniile aniversare, au devenit, brusc, nostalgici. Incurcati si timizi. Vocea le tremura, mainile se balangane alandala pe langa pantecele revarsate indecent, ochii au capatat licariri nesperate... Privelistea e miscatoare, are o duiosie tulburatoare si tonica in gravitatea-i batoasa.


Paradoxal, omagiem nepremeditat si sincer o Romanie tismaneantizata demagogic si, de aceea, ma astept ca maine-poimaine sa fim condamnati exemplar de intelectualii  aeropurtati basescian. Studentia noastra superba, cu dascalii si invataturile lor decisive, cu amorurile impartasite si destramate, cu prieteniile nefaramitate de departarile potrivnice, vine tocmai din Romania hulita si ostracizata la comanda oculta de organizatorii urii postdecembriste. Imi dau seama, curand, ca amfiteatrul s-a umplut de palmaresuri, din spatele carora indivizii se contureaza vag. Omul intemeietor de "sivi" e ignorat complet, e ascuns cu grija, ca nu cumva biografia profesionala sa i se ciobeasca. "Roba" ne-a deformat iremediabil, rigiditatea ei solemna n-a crutat pe nimeni, a stalcit zambete si destine. Radem caznit si tradam o oboseala batranicioasa dupa jerbele de schije judiciare ce ne-au gaurit sufletele si constiintele. Dramele din jurul nostru ne-au mutilat spontaneitatea razareata, prospetimea ingenua, ne-au zbarcit prematur si posac. Uitam anevoie ca ne aflam in afara salii de judecata sau a biroului de ancheta. Niste sarmane jucarii ale unui sistem cladit pe sobrietatea teapana si, adesea, pe trufia ghimpoasa. Pe amurgite, injumatatiti deja, ne prefacem ca petrecem. O canoneala cu fast si sclipici, trista ca o comemorare. Promotia 1987 a Facultatii de Drept din Bucuresti si-a pierdut placerea de a-si regasi trecutul si de a-l sarbatori in scanteierile noptatice ale focului de artificii. E una din numeroasele victime ale globalizarii bucuriei si ale clauzelor de salvgardare cu care ne ameninta programatic noii stapani planetari.