O Biserica in plin santier

Plecarea la Domnul a Parintelui Patriarh Teoctist lasa Biserica Ortodoxa din Romania nu intr-o criza, asa cum sugereaza sau chiar afirma fatis unii observatori din afara ai vietii eclesiale, ci in plin santier. Este vorba despre un proces lung, inceput din primele luni ale lui 1990, de adaptare a Bisericii noastre la noile conditii de libertate si de misiune in mijlocul societatii romanesti post-comuniste. Sa trecem in revista cateva elemente ale acestui santier.
Inainte de toate insa, as dori sa lamuresc sensul "adaptarii" din punct de vedere teologic. Biserica lui Hristos este una dintre cele mai deconcertante prezente terestre, intruparea materiala a unui program spiritual concentrat in Evanghelii. Traind sub dublul regim, al cerului si al creatiei, Biserica este, asemeni Capului ei nevazut, o structura divino-umana. Pe de o parte, Biserica este imuabila in fundamentele credintei, insa pe de alta parte generatiile de credinciosi se succed, temporal si geografic, neintrerupt. Din aceasta compozitie cu totul si cu totul aparte a comunitatii de credinta a Bisericii, nemiscata si totusi in pas cu varstele lumii, decurg si neintelegerile care se tin lant de doua mii de ani incoace: in timp ce unii ar dori sa vada Biserica "modernizata", "deschisa" si "toleranta", altii o proiecteaza in termeni pur spirituali, lipsiti de substanta istorica, reducand astfel lumea si istoria acesteia la un grandios decor al planului dintru vesnicie al lui Dumnezeu. Sigur, cele doua viziuni nu sunt in stare pura, influentarea reciproca, schimbul de insusiri intre "terestrieni" si "angelici" fiind la ordinea zilei. Retinem din aceasta formula bipolara doar ceea ce este relevant pentru momentul de acum: innoirea Bisericii nu poate sa se produca decat in ceea ce priveste forma ei de misiune si de prezenta sociala. Nu exista o innoire ca atare din punct de vedere dogmatic alta decat dupa modelul Sinoadelor ecumenice din primul mileniu crestin. Altminteri, avem de-a face nu cu Biserica drept-maritoare de sorginte apostolica, ancorata in Traditie, aparata de Sfintii Parinti de ieri si de azi, ci cu o noua confesiune sau secta. Cu alte cuvinte, innoirea, pentru a fi autentica, are nevoie de o repliere identitara deopotriva de autentica, genuina, in functie de care umple cu miez forme si instrumente de comunicare si misiune adaptate orizontului de asteptare al fiecarei epoci in parte. In acest context, doar aparent teoretic, discutia despre cele doua mari tendinte din sanul Bisericii Ortodoxe din Romania, "modernisti"/"ecumenisti" versus "traditionalisti"/"conservatori", este pur si simplu neavenita, adica nu are nici o acoperire de fond si nu poate fi sustinuta teologic.
Revenind la santierul in care ne aflam ca Biserica: este mai mult decat evident ca avem nevoie de accente noi, capabile sa usureze patrunderea si auzirea mesajului evanghelic. In primul rand trebuie sa regandim structura actuala a Patriarhiei si sa facem misiunea episcopului mai apropiata de enoriasi si cler prin inmultirea numarului episcopiilor. Ideea nu este foarte noua. Deja imediat dupa 1990, se vorbea despre un numar de episcopii egal cu acela al judetelor. Din acest punct de vedere, in timpul Patriarhului Teoctist s-au infiintat un numar record de noi episcopii. Aceasta evolutie ar fi de dorit sa fie continuata. In al doilea rand, consecventi cu prima afirmatie, este timpul sa redescoperim parohia ca centru al misiunii locale, de la om la om. In ultimii ani s-au facut cativa pasi, sovaielnici, spre impulsionarea implicarii laicilor in viata Bisericii, adica spre iesirea din postura acestora de statisti liturgici. Pentru a avea un cler deschis dialogului cu laicatul si niste laici capabili sa isi asume rolul de punte intre spatiul bisericesc si cel social avem nevoie de un invatamant teologic primenit, scuturat de reflexele scolilor de cadre superioare si capabil sa preia in laboratoarele gandirii si meditatiei marele teme care framanta umanitatea. si din acest punct de vedere, Patriarhul Teoctist, impreuna cu Sfantul Sinod, a facut un pas decisiv inainte prin infiintarea unei noi discipline: Teologia sociala ortodoxa. Un capitol esential al acesteia este constituit de modul de relationare intre Biserica si puterea politica. "Modelul" unei colaborari la limita clientelismului si a santajului este depasit. Noua Lege a cultelor, intrata in vigoare la finele anului trecut, ofera in sfarsit, dupa un deceniu si jumatate de tergiversari, cadrul unui parteneriat social dintre Biserici/culte si stat. Un dialog ferm si o colaborare distincta intre Biserica si puterea profana presupun eliberarea de povara trecutului prin asumarea acestuia. Infiintarea, la initiativa aceluiasi Patriarh Teoctist, a comisiei privind istoria Bisericii pe durata comunismului este cat se poate de bun augur. Munca acestei comisii trebuie continuata oricat de incomoda ar putea fi rezultatele ei la un moment dat.
Una peste alta, asa cum se vede, Patriarhul Teoctist lasa un adevarat santier, foarte complex, format din mai multe aspecte, important fiecare in parte, care se conditioneaza reciproc. Este motivul pentru care oricine va urma pe tronul patriarhal se va gasi deja in plina constructie si nu cred ca isi va putea permite sa ignore urgenta si necesitatea continuarii acesteia.

Radu Preda, teolog si director, Institutul INTER, Cluj-Napoca

---

Despre autor: