Lumea filmului este in doliu: dupa ce Ingmar Bergman a murit luni dimineata, Michelangelo Antonioni s-a stins din viata in seara aceleiasi zile, la virsta de 94 de ani.

Michelangelo Antonioni a fost un reper pentruregizori si actori, dar arareori mergea la sufletulpublicului larg Regizorul a murit luni seara la Roma, in jurul orei locale 18.00, „linistit, in fotoliul sau", potrivit agentiei italiene Ansa. Alaturi de el se afla sotia sa, actrita Enrica Fico. Primaria Romei va organiza o ceremonie in onoarea cineastului in aceasta seara, intr-o capela din oras. „Cu Antonioni nu dispare doar unul dintre cei mai mari regizori, ci si un maestru al cinematografiei moderne. Datorita lui, pe marele ecran au ajuns problematicile cele mai dure si mai raspindite in lume, precum starile de incomunicabilitate si de angoasa", a afirmat Walter Veltroni, primarul Romei, care a anuntat ca funeraliile vor avea loc joi, in Ferrara, locul de bastina al cineastului. Antonioni a fost adesea considerat de critici drept cel mai putin italian realizator dintre toti realizatorii italieni: privirea sa aproape inghetata asupra dragostei, disperarii si caracterului alienant al vietii moderne il separa, iremediabil uneori, de spatiul cultural locuit de monstri sacri precum Fellini, De Sica, Visconti, poate chiar si de Pasolini si Bertolucci. Cineastul „iubirii imposibile", Antonioni a cunoscut consacrarea internationala, fiind recompensat cu Leul de Aur pentru „Desertul rosu", in 1964, cu Palme d’Or pentru „Blow-Up", in 1967, cu Premiul Special al Juriului de la Cannes pentru „Identificarea unei femei", in 1982, apoi cu un Oscar in 1995 si un Leu de Aur in 1997 pentru intreaga cariera.

Nascut la Ferrara, in nordul Italiei, pe 29 septembrie 1912, Antonioni provenea dintr-o familie burgheza, a carei amprenta avea sa se reflecte mai tirziu in filmele sale. Dupa studii de economie la Universitatea din Bologna, a preferat sa se indrepte catre cinematografie, incepind cu scrisul unor cronici de film intr-o publicatie locala, inainte de a se muta la Roma, unde a devenit colaborator al revistei „Cinema". Dupa ce a lucrat ca asistent pentru mari regizori, precum Rossellini, in „Un pilot s-a intors" (1942), si Marcel Carné („Trubadurii diavolului", 1943), a realizat primul sau film, „Oamenii Padului", un documentar despre pescari. Au urmat alte sase documentare, inainte sa faca primul sau lungmetraj de fictiune, „Cronica unei iubiri", in 1950. Isi afirma puternic propriul stil in trilogia culpabilitatii, a singuratatii si a incomunicabilitatii, formata din „Aventura" (1960), „Noaptea" (1961) si „Eclipsa" (1962), in care a distribuit-o pe actrita sa favorita, Monica Vitti, tovarasa de viata si muza a lui Antonioni mai bine de un deceniu.

„Aventura", axata pe povestea unui cuplu sufocat de golul sufletesc lasat de disparitia unei fete cunoscute, nu a stirnit admiratia publicului de la Cannes, insa a cucerit critica. La putin timp dupa triumful de pe Croazeta, filmul lui Antonioni era declarat o capodopera intr-un sondaj al criticilor de film din toata lumea. Urmatoarele parti ale trilogiei au fortat si mai mult spectatorul sa analizeze posibilitatile de expresie ale cinematografiei. „Noaptea", cu Jeanne Moreau si Marcello Mastroianni in rolurile principale, a prezentat povestea declinului unei casnicii, pe fundalul ironic al sunetelor si imaginilor hedoniste ale anilor saizeci. „Eclipsa", ultimul film din trilogie, aducea intr-un prim-plan aparent povestea de dragoste dintre Monica Vitti si Alain Delon, care ceda insa locul unor colaje abstracte de sunete si imagini, menite sa creioneze o analiza a impasului emotional al cuplului. Anii ’60 au fost, de altfel, cea mai creativa perioada din cariera lui Antonioni, in care si-a demonstrat apropierea de tematicile simbolic existentialiste. Primul sau film color, „Desertul rosu" (1964), dezvolta aceeasi problematica a incomunicabilitatii, impingind la extrem limitele vocabularului vizual printr-o recreare suprarealista de peisaje.

In 1966 aparea capodopera filmografiei sale, celebrul thriller „Blow-Up", primul sau film realizat in strainatate, care a uimit criticii si publicul deopotriva printr-o cutremuratoare imersiune in lumea fotografiei, dublata de nenumarate inovatii cromatice si scenografice. Apropierea sa de filmul mainstream occidental avea sa se incheie insa o data cu „Profesiunea: reporter" (1975), o poveste ciudata despre identitati schimbate, cu Jack Nicholson in rolul unui barbat calatorind intre Europa si Africa de Nord. Filmul insa a fost un esec de box office: concesiile facute cinemaului comercial (starurile din distributie, elementele de thriller clasic din scenariu) au dezamagit publicul elitist, in vreme ce amatorii de film comercial n-au degustat bizareriile atmosferei lui Antonioni.

Intrebat de o revista italiana in 1980 pentru cine face filme, Antonioni a replicat: „Le fac pentru spectatorul ideal, care este chiar regizorul pe care il aveti in fata. Nu am putut niciodata sa fac ceva impotriva gusturilor mele pentru a multumi publicul. Sincer, chiar nu pot s-o fac, chiar daca multor alti regizori le iese. Si daca as incerca, atunci carui public m-as adresa? Italian? American? Japonez? Francez? Britanic? Australian? Fiecare e diferit de celalalt". In 1995, Hollywoodul l-a rasplatit pe Antonioni cu un Premiu Oscar pentru intreaga cariera (citeva scenarii si 25 de filme). La acea ora, cineastul avea 82 de ani, iar, in urma atacului cerebral suferit in 1985, era aproape incapabil sa vorbeasca, insa regiza in continuare. In seara decernarii premiilor, sotia sa, Enrica Fico, cea care i-a fost translatoare de la atacul cerebral pina la moarte, a spus ca „Michelangelo trecea intotdeauna dincolo de cuvinte, pentru a intimpina linistea, misterul si forta tacerii". In 1996, Oscarul i-a fost furat din resedinta, o data cu alte premii pentru film.

Regizorul a uimit lumea in 1994, cind a reusit sa finalizeze pelicula „Dincolo de nori", cu toate ca nu isi revenise dupa atacul cerebral. Pentru a realiza filmul, s-a folosit mult de un carnetel pe care isi scria indicatiile, dar si de comunicarea excelenta cu sotia sa. Scenariul filmului „Dincolo de nori" reunea trei episoade bazate pe volumul de povestiri al lui Antonioni, „Quel Bowling sul Tevere". Distributia ii includea pe John Malkovich, Jeremy Irons, Irene Jacob si Fanny Ardant. Speriati ca regizorul era prea slabit pentru a termina filmul, producatorii l-au adus pe platou pe Wim Wenders pentru a prelua regia proiectului. Insa Antonioni si-a dus ultimul lungmetraj pina la capat, iar Wenders a ramas la filmari pentru a-l urmari pe „maestro" in actiune.

Ultima sa contributie la un film pentru marele ecran, un episod din cele trei ale peliculei „Eros" (2004), realizata impreuna cu Wong Kar-Wai si cu Steven Soderbergh, a fost o enigma lipsita de intensitatea marilor creatii ale lui Antonioni, desi cineastul reusea sa impresioneze prin citeva imagini deosebite. In ultimii ani, fiind foarte slabit de boala, se refugiase in lumea culorilor, realizind colaje si schite care au fost expuse la Roma, in octombrie anul trecut.

Ca o ironie a sortii, presedintele Festivalului de la Cannes, Gilles Jacob, declara luni, dupa aflarea vestii despre moartea lui Ingmar Bergman: „Nimeni, in afara de Antonioni si de Bergman, n-a mai sondat atit de profund, atit de magnific, misterul feminin".

Coincidenta tragica Moartea lui Antonioni, care a coincis cu aceea a lui Ingmar Bergman, inseamna, pentru majoritatea criticilor de film din Romania, sfirsitul unei virste a cinematografului, imposibil de recuperat: „E trist si inspaimintator faptul ca s-au stins doi regizori uriasi in aceeasi zi", a marturisit Ada Rosetti. Cristina Corciovescu a punctat citeva dintre particularitatile tipului de cinema care se stinge o data cu cei doi regizori: „Este un moment in care pierdem niste simboluri ale unui anumit tip de cinematograf. Antonioni este ultimul mare regizor din trioul de maestri ai cinematografului italian de dupa razboi. In centrul filmelor lui au stat imposibilitatea comunicarii si analiza de mare finete a relatiilor umane. A fost un profesionist care si-a facut meseria chiar si atunci cind boala nu l-a lasat sa continue". Viorica Bucur semnaleaza, la rindul ei, amurgul unei anumite virste a filmului: „E o trista coincidenta. O data cu Bergman si Antonioni se sfirseste Marele Cinema, in sensul in care era inteles in anii ’60, ’70: un cinematograf de autor, cerebral, centrat pe om si pe problemele sale si nu pe latura materiala. Este foarte dureros. Cinematografia are in continuare nume mari, dar acel tip de a face film s-a stins o data cu acesti doi mari regizori".

Citeste un interviu cu Michelangelo Antonioni pe www.cotidianul.ro/select