Exista in scrierile teologice o povestioara despre un calugar care nu avea cine stie ce virtuti, dar care nu judecase pe nimeni, niciodata, si asa isi mintuise sufletul. A nu-l judeca pe cel de linga tine, a nu-ti osindi aproapele, cum se spune in termeni religiosi, e una dintre cele mai mari incercari la care sintem supusi in fiece ora a vietii noastre. Patriarhul Teoctist a fost unul dintre cei mai osinditi romani in acesti ultimi 17 ani. Citi dintre noi nu l-am injurat fara rusine, cine s-a rabdat sa nu invoce mereu si mereu demolarea bisericilor, iar daca, totusi, n-a facut-o, nu l-a judecat in gind ca ar fi facut un pact ba cu Securitatea, ba cu regimul comunist, ba chiar cu necuratul? Citi dintre noi am fi reusit sa plecam capul, sa ne vedem in continuare de talantii nostri si, mai ales, sa nu raspundem la rau cu rau? Citi am fi tacut si-am fi mers mai departe fara ranchiuna? Marea reusita a smeritului Patriarh Teoctist a fost pastrarea-impreuna a clerului si credinciosilor Bisericii Ortodoxe Romane, pe linia dogmei si a traditiei, in ciuda tuturor loviturilor venite atit din interior, cit si din afara. Iar incununarea misiunii sale pastorale a reprezentat-o dubla intilnire cu Papa Ioan Paul al II-lea, de la Bucuresti, din 1999, si de la Vatican, din 2002, cind ei au rostit deodata, in Basilica San Pietro, Crezul de dinainte de Marea Schisma.

Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca pe Preafericitul Parinte Teoctist! Poate macar de azi inainte, trecut la cele vesnice, in bratele unicului Judecator, el va scapa de osinda oamenilor.