Ai putea crede ca nu mai este nimic de spus despre Ion Iliescu, cel putin fara a induce lehamitea. Si totusi....

Pina nu va iesi de pe scena politica, fostul presedinte nu va putea fi ignorat macar o clipa. Nu pentru ca imaginea sa vinde bine ziarele, asa cum s-ar zice. Nu pentru ca isi trateaza electoratul cu infuzii periodice de intelepciune, asa cum ar fi de asteptat, la virsta senectutii. Nici macar pentru felul in care se raporteaza la el adversarii politici. In schimb, felul in care Ion Iliescu se raporteaza la el insusi si restul lumii suscita un interes permanent. O privire atenta in biografia sa - fireste nu in cea oficiala, cosmetizata - arata ca „brandul Ion Iliescu" a fost cladit pe conflicte. Succesul sau si-a tras seva din modul in care a reactionat in diferite momente de restriste ale istoriei recente. Primii lauri de glorie i-a cules o data cu protestele din 1956, ecou al evenimentelor din Ungaria, cind, ca secretar al CC al UTM, i-a organizat prompt pe tinerii al caror lider era, astfel incit acestia sa-i puna la punct pe „banditi", iar pe unii chiar sa-i aresteze. In 1968, scenariul s-a repetat cu diferenta ca de data asta victime au cazut si tovarasi ai sai, ce nu s-au ridicat la standardele de reactie impuse. Din nefericire pentru Ion Iliescu, acestea nu sint inventiile unor istorici la ordinele lui Traian Basescu, ci fapte a caror urma a ramas pe niste documente. Spre deosebire de dosarul de cadre, ele au scapat printre degetele fostului sef de la Arhivele Nationale. Al treilea conflict important ce a sporit capitalul de imagine al lui Iliescu a fost cel cu Ceausescu, din 1971, ale carui motive reale ar comporta o discutie separata. Au urmat revolutia si mineriadele, care au demonstrat cel mai bine ca mediul natural al lui Ion Iliescu il reprezinta conflictele. Ele i-au adus puterea, insa acum incep sa-si arate reversul. Procesele din justitie, criticile adversarilor si, nu in ultimul rind, Istoria. Marea drama pe care o traieste astazi Ion Iliescu de la aceasta se trage: a ajuns sa se vada in manuale, iar imaginea sa e cu totul altfel decit spera. E foarte probabil ca oamenii cu care a lucrat nu zic „o vorba rea despre el", asa cum aproape ca s-a jurat in interviul publicat de Cotidianul, insa asta nu exclude malignitatea actiunilor sale. Pretentia lui Ion Iliescu de a ne uita doar dintr-un anumit unghi in biografia sa echivaleaza cu dorinta de a dezincrimina instigarea. Or, fireste, nimeni nu spune ca Ion Iliescu a pus mina pe bita si a dat in studenti in 1968 sau ca s-a deghizat in miner si s-a dus in 1990 in Piata Universitatii. Nu, cu zimbetul nedezlipit de pe chip, el doar a dispus. Nici intrebarile incomode dintr-un interviu nu le refuza. Are insa cine sa taie microfonul.