Gheorghe Craciun, mort din ura fata de el insusi

  In vara lui 195.., una din cele mai calduroase veri din istoria satului Vintileasa, Grigore Craciun, in varsta de 35 de ani, profesor de limba si literatura romana la scoala de 7 ani din localitate, muri de ura. In vara acelui an tulburator, in care cazu peste sat o caldura aducatoare de nenorociri (fusesera cinci incendii grave, se desfacusera neasteptat cateva casatorii si se incercasera cateva spargeri nelamurite la magazinul satesc), Grigore Craciun era un ins gras si greoi, lucru care-l irita, o iritare deznadajduita, pentru ca, orice ar fi facut, se ingrasa vazand cu ochii. Nu putea suporta tocmai oamenii grasi, cu infatisarea lor atat de multumita, el care era un vesnic nemultumit, si de aceea manca foarte putin si uneori, cand se infuria, facea sport: alerga in jurul casei pana cadea lat. Nu putea face insa nimic. Ingrasarea o mostenise de la ai lui si impotriva ei nu se putea lupta. Asa ca singurul lucru care-i mai ramasese era sa se urasca necontenit, intens si fara nadejde, pentru infatisarea asta de om multumit, caruia ii mergeau bine toate treburile si, de altfel, chiar daca nu mergeau, el tot ca merg bine ar fi considerat. Era profesor de limba si literatura romana si se ura si pentru asta. Citise mult pana atunci, tot timpul citea, scria zilnic intr-un fel de carnet de scriitor, creiona personaje, surprindea franturi de dialog, ce mai incolo si incoace, travaliu zilnic, incordat, de mare scriitor. Dar mare scriitor nu era. De fapt nu era nici macar scriitor, da€™apoi mare, pentru ca nu publicase nici o carte. Ba, mai mult, nici macar nu scrisese vreo carte. Cele 20 de caiete cu insemnari, schite, ciorne, dialoguri, caietele prozatorului Grigore Craciun, zaceau intr-un dulap, corect aliniate. Si in acea vara a caldurii toropitoare, nemaiintalnite in istoria satului, al douazeci si unulea caiet, de 100 de file, cu scoarte verzi, se pregatea sa se alature celorlalte. Din cand in cand, se hotara sa se adune, sa se aseze la masa de lucru (avea si o masa de lucru, de! ca orice mare prozator) si intr-o noapte, o saptamana de nopti poate, sa duca ceva pana la capat. Si chiar se aseza. Isi pregatea stiloul, umplandu-l cu cerneala si curatindu-i atent penita, punea alaturi o suta de coli albe si, mirosind proaspat, isi aseza una in fata, pe biroul lucios si incepea sa transcrie una din povestirile uitate prin caiete.
Dupa 10-15 minute insa se petrecea ceva ciudat. Ceva care se petrecea, de altfel, de ani in sir, de cand tot incerca sa scrie, in sfarsit, o  carte, si pe care-l stia aproape pe de rost. Adica, la un moment dat, acea putere din el, care-l facea sa se lase cu tot trupul pe penita, pierea deodata. De scris scria mai departe, umpland chiar cate o pagina, doua, dar cuvintele se subtiau si se dezlanau, tot mai repede si tot mai mult si, in acelasi timp, isi pierdeau plinatatea de pana atunci, care-l facuse sa se bucure. Scria deci din inertie, tot mai neincrezator in tot ce scria, ca o elice careia i s-a taiat motorul si fara acea inima energica, aripile mari de otel, desi continua sa falfaie, e clar ca nu mai au, dincolo de ele, nici o putere care sa le dea incredere. Era, de altfel, mult mai rau decat daca nu s-ar fi apucat de scris mai inainte. Tot mai neincrezator in ceea ce scria, simtea cu o deznadejde neputincioasa cum tot mai putina tarie ramane in cuvinte, cum sirurile drepte de "o" si "i" si "e" si "u" sunt tot mai jalnice, clatinandu-se pe picioare parca.
Atunci inchidea caietul, il punea alaturi de celelalte, in dulapul manuscriselor, si sedea apoi cateva clipe cu privirile pierdute pe fereastra. Oftand, se ridica de la masa, aprindea lumina in bucatarie, si, fara sa se gandeasca la nimic, infuleca un carnat intreg sau o bucata de branza sau o cutie de conserva, ma rog, ce gasea prin bucatarie, pastrate pentru a doua zi dimineata, cand trebuia sa mearga la scoala devreme si nu mai avea timp sa cumpere de mancare. Cand termina de infulecat lacom, aproape pe nemestecate, isi simtea stomacul ingreuiat, broboane de sudoare ii umpleau tamplele, pentru ca avea digestia grea, si simtind acestea toate se ura si mai mult. O ura imensa fata de viata care nu-i adusese pana acum nimic deosebit, fata de caldura asta inabusitoare, care ii aparea, in aceasta vara chinuitoare, ca un dusman personal si, mai ales, fata de el insusi, pentru ca din nou nu se putuse stapani si mancase fara sa-i fie foame, desi infulecatul pe nemestecate ii facea rau.
Era deja tarziu, maine dimineata trebuia sa se scoale devreme, avea ore de la sapte si jumatate, se culca, dar, de mancarea grea, de zapuseala crescand in valuri-valuri pe fereastra larg deschisa, nu putea adormi si incepea sa-l chinuie gandul ca, uite, are 35 de ani si n-a facut inca nimic in viata. Se rasucea pe o parte si pe alta, leoarca de transpiratie pe cearsaful jilav, si, la un moment dat, gandul ca uite are 35 de ani si n-a facut nimic in viata ajungea atat de dureros incat sarea imediat din pat si se intorcea la birou, hotarat sa inceapa lucrul si sa lucreze orice-ar fi, chiar daca va crapa cu totul chiar in acea noapte. Aprindea lumina, mijindu-si ochii in izbucnirea alba, nemiloasa, se indrepta spre dulap, dar in timp ce se apleca sa ia caietul cu scoarte bej, unde avea povestirea neterminata, de pe polita de jos, se simtea atat de obosit incat renunta imediat. - Sunt obosit, isi spunea, am facut prostia sa bag in mine ca intr-un bou si, astfel gandind, fara indarjirea dinainte, de asta data parca impacat cu el insusi, o impacare vesela, clocotitoare, lasa totul balta, amanand pentru a doua zi, cand - isi spunea el - va fi mai odihnit. Ca sa fie a doua zi mai odihnit, trebuia sa doarma, nu putea adormi insa decat foarte tarziu, chinuit de insomnie, care-i sporea pe masura ce se gandea ca altfel va fi din nou obosit maine si nu va putea sa se apuce serios de lucru.
Si, intr-adevar, a doua zi, chiar de dimineata incepand, era prea obosit ca sa mai poata scrie vreun rand. Si in cele din urma muri. De ura care i se raspandise treptat, treptat in tot corpul.

---

Despre autor: