Sighet

Balustrada
Stii, cel mai greu mi-a fost cand am urcat scara la etaj. Ramasesem in urma grupului, ceilalti erau deja sus, eu am atins balustrada cu mana si, brusc, am realizat ca tot asa trebuie sa fi facut si ei: bolnavi, schingiuiti, distrusi fizic, unii poate si mental, trebuie sa se fi apucat de aceasta balustrada, spre a se trage in sus. si am simtit brusc spaima ca nu mai pot nici eu urca si ca niste brute din spate ma vor lovi salbatic, iar ochii celorlalti ma vor privi in tacere, neputinciosi, in acea liniste de moarte care stiam ca ne astepta pe toti. Cand am ajuns totusi sus, am ramas un timp tot singur. Nu puteam intra altfel in celulele in care ei traisera singuri. Nu puteam vorbi unde ei tacusera. Am vazut camera unde a murit Maniu, patul de fier si patura aceea cumplita sub care un trup se macinase incet, fara speranta. Cativa pasi mai departe era "neagra": o camera fara fereastra, o placa de beton in mijloc si un lant de care cineva era legat fara a se putea misca, in intuneric deplin, un timp pe care nu-l mai putea numara in zile si nopti separate. Nu mai puteau nici macar merge in cerc, in curte si vedea cine mai traia si cine nu. Sentimentul insusi de existenta trebuie sa li se fi tocit, in neagra, si ei vor fi cazut in nefiinta, trecand fara sa stie granita dintre dincoace si dincolo...

Limbaj
Cum se mai poate vorbi, astazi, de abjectia si oroarea de atunci? Ne lipseste limbajul, poate pentru ca ele au fost traite numai in tacere. Nu le mai putem nici vedea pentru ca nu mai exista. Cladirea a trebuit sa fie reparata, curatata de excremente, mucezeala, darapanaturi si mirosuri. Doar voi si putin altii ati mai vazut cum era ea initial. Inchisoarea a ramas numai in ochii vostri, noi vedem astazi muzeul. Or, cum se poate transforma un loc al mortii si torturii intr-unul al supravietuirii? Ce ramane din risipirea atator vieti? Extraordinara ta fraza, Doina (Ana Blandiana - n.red.), este emblematica: "Atunci cand justitia nu reuseste sa fie o forma de memorie, memoria singura poate fi o forma de justitie". Memorialul transforma doua esecuri in victorii: moartea anonima (caci ea nu a fost atunci facuta publica) in comemorare, absenta justitiei (sau degradarea ei prin simulacre comuniste) in prezenta memoriei. Dar cum se poate organiza memoria? Pentru a raspunde voi ati inventat de fapt un nou discurs muzeal: el evita orice grandilocventa pentru ca uneste radicalitatea atitudinii cu precizia documentului si justetea tonului. Spre deosebire de multi altii, voi v-ati obiectivat durerea, v-ati stapanit furia si oroarea si, ajutati de nepretuita Ioana (Ioana Boca, Alianta Civica - n. red.) si de altii, le-ati turnat in cifre, liste de nume, fotografii, 10 volume de Anale, ultimele de cate 1000 de pagini, congrese, expozitii. Ati convins Fundatia Adenauer, Consiliul Europei, i-ati adus sa constate suferintele romanilor, dincolo de inca frecventele speculatii despre indolenta lor, pe Vaclav Havel, Stephane Courtois si Vladimir Bukovski. Au fost doua milioane de victime directe ale represiunii, ne spui, Romi (Romulus Rusan - n. red.), in Cronologia si geografia represiunii comuniste din Romania, aparuta cand eram si eu la Sighet. Inca mai multe milioane, adaugi, daca socotim si membrii familiilor lor. In "Spatiul de reculegere si rugaciune" ati scris numele victimelor pe zid. "Cortegiul sacrificatiilor", de Aurel Vlad, le reda trupuri. La parter, ca si la etaj, le apar fotografiile. Ne privesc drept in fata, cu acele priviri de dincolo de timp, cu acele chipuri desfigurate de suferinta pe care nu le-am putut suporta mult timp eu, cel crutat de iadul lor.
Dar un muzeu al calailor?
La colocviu am spus la un moment dat ca iadul a fost triplu: celor din inchisoare ar trebui sa li se adauge cei din exilul interior si cei din exilul exterior, din afara tarii. Dar ce facem noi cu acest multiplu trecut de suferinta, ce facem cu memoria Sighetului? De fapt, nu este suficient ca memoria sa ia locul justitiei, desi este indispensabil. Justitia ar trebui pronuntata acum, retrospectiv, nu numai asupra celor condamnati pe nedrept, cum face Memorialul, ci si asupra celor care i-au condamnat, asupra justitiei criminale. Nu exista inca un muzeu al calailor, dar ar trebui sa existe. Voi ati redat nume, imagine si trup victimelor. Faptele voastre sunt vocile lor. Dar, Doina, scriind Sertarul cu aplauze, ai aratat si cum au stiut sa se metamorfozeze calaii de ieri in politicienii si intreprinzatorii de astazi.
Sertarul cu aplauze este singurul nostru muzeu al calailor.

Sorin Alexandrescu este profesor la universitatile din Amsterdam si Bucuresti

---

Despre autor: