Saptamina trecuta, ministrul de Externe i-a „convocat" pe fostii presedinti ai Romaniei si pe fostii ministri de Externe, in cadrul unui Consiliu Consultativ. Le-a cerut parerea in legatura cu strategia de politica externa pe urmatorii 10 ani la care, in prezent, lucreaza MAE.

Dl Cioroianu implineste, astfel, o promisiune, pe care a tot repetat-o: aceea de a activa acest Consiliu. Subliniez, in treacat, ca nimanui nu i-a trecut prin cap sa convoace si pe fostii premieri, desi, in disputa dintre dnii Basescu si Tariceanu, unii adversari ai presedintelui, inclusiv membri ai acestui Consiliu, vehiculeaza ideea rolului egal pe care cele doua virfuri ale executivului desenat de Constitutiile iorgovane l-ar avea in politica externa.

Pe fond, existenta unui asemenea Consiliu mi se pare nefolositoare, acesta fiind si motivul pentru care el nu a functionat niciodata, desi fiecare ministru de externe, la inceput de mandat, a evocat importanta Consiliului Consultativ. Politica Externa se face si se asuma de un guvern si de un presedinte. Opozitia critica aceasta politica externa sau, in momente de grava exceptie, o sustine. Si ministrul, si presedintele au armate de consilieri specializati, la fel si premierul. Atunci, la ce bun acest Consiliu? Se spune ca un sfat in plus nu strica niciodata. De acord. Dar depinde de la cine il iei. Ma tulbura ideea ca un ministru de Externe are de primit sfaturi de la oricare dintre predecesorii sai - cu alte cuvinte, simplul fapt de a fi ocupat fotoliul din Modrogan te califica pentru a sfatui orice succesor. In sinea mea, inca mai sper ca dl Cioroianu nu va lua nici un sfat de la cel putin doi dintre cei convocati, desi, inteleg bine, situatia guvernului Tariceanu obliga la temenele catre PSD.

Am si intimpinari pe fond. Simt ceva pionieresc in aceasta actiune. Nu cred ca Romania are nevoie de o strategie de politica externa pe urmatorii 10 ani. Intii ca, in afara de magia numarului, nu vad de ce 10 ani. De ce nu 15? Sau 7? Sau 20? Poate ca anul 2017 (sau 2018) are o insemnatate care mie imi scapa. In plus, avem documente programatice suficiente, cu putere politica serioasa, conferita chiar de lege, precum programul de guvernare si strategiile din domeniul securitatii nationale. Si exista cel putin un motiv serios pentru care o asemenea „strategie" este imposibila sau, in fine, are toate sansele sa devina desueta curind dupa adoptare: politica externa a oricarei tari, nu doar a Romaniei, are o decisiva componenta reactiva. O politica ofensiva, de initiativa, este tot mai greu de condus dupa planuri prealabile, intr-o lume ca aceea de astazi. Cine poate sa spuna cum va arata lumea peste doi ani (cu noi lideri la Washington, la Moscova si o noua comisie la Bruxelles)? Atunci, ce poti proiecta cind cei trei vectori care ne orienteaza politica externa vor avea o evolutie greu de prevazut pe termen scurt? Politica externa este tot mai mult reactie rapida si contra masura, e tot mai conjuncturala, iar marele proiect e tot mai greu de asumat in lumea noastra postmoderna.

Romania nu poate face in urmatoarea perioada altceva decit sa contribuie la forjarea politicii externe si de securitate a UE. Nu trebuie sa cautam marile proiecte de politica externa. Nimic de anvergura aderarii la NATO si la UE nu se mai vede la orizont pentru generatia noastra. Ne trebuie, doar, o politica externa conforma cu valorile fundamentale asumate de intreaga noastra societate. Iar pentru asa ceva nu e nevoie de „strategii". E suficient sa le afirmi raspicat cind e cazul si sa le profesezi zi de zi.