Rockerii britanici au cintat cu „constiinta", dublind greutatea leilor platiti pe bilete. Organizatorii romani si-au incasat comisionul. Si atit.

Un coleg spunea ieri ca este o perspectiva pur romaneasca sa te plingi si sa gasesti cusururi. As zice ca e mai traditional romaneste sa comentezi in barba, iar in cele din urma sa accepti mizeriile. Sa incepem, deci. Nu stiu altii cum simt, dar mie mi s-a zbirlit pielea cind l-am auzit pe Mick Jagger urlind „Buna seara, Bucuresti" pe scena de pe „Lia Manoliu". Un truc simplu, alimentat de-a lungul concertului de alte si de alte fraze in romana rostite de solistul Rolling Stones, care a avut darul sa-i aduca simpatia citorva zeci de mii de oameni, chiar si a acelora care realizau ca exercitiile lexicale ii erau dictate in casca. Te simti bine, te simti respectat, te simti britanic, japonez, francez, chiar si turc putin, te simti toate natiile care au avut parte de productii muzicale de anvergura celei de marti seara in anii in care oferta pentru romani se reducea la Boney M, cu Blondy sau Candy in deschidere. Nu merita sa vezi concertul pentru ca The Rolling Stones sint niste bunici prafuiti? O aiureala cool, iesita in spatiul public din minti captive inca intr-o adolescenta infatuata. Nu o spun eu, ci aproape 60.000 de trupuri care se unduiesc vreme de doua ore, in general fara sa fi avut habar pina atunci de vreo piesa Rolling Stones, subjugate de ritmurile si vivacitatea celor de pe scena. O mare de oameni care se apropie de extaz si se intersecteaza in mod periculos cu perspectiva unei agonii iminente. Precizez ca de aici lasam in urma prestatia fara repros a trupei Rolling Stones. Cu riscul de a pune umarul la consolidarea unui cliseu jurnalistic, introduc in decor partea romaneasca a spectacolului, generatoare de frustrari. Daca Bucurestiul de marti dospeste la cele peste cele 30 de grade, „Lia Manoliu" fierbe ca o caldare uitata pe foc de bunica de la tara, fermecata de violurile cu octogenare de la stirile orei 5. Fireste, pe stadion se vind bauturi. La nivelul gazonului, dupa un tur obligatoriu de stadion in care posesorii de bilete in Sectorul A si cei pozitionati in Sectorul B au ocazia, fara sa isi doreasca vreun pic, sa faca un schimb de secretii ale glandelor sudoripare, un pahar cu apa, suc sau bere se transforma in ceva vital. De acum hirsiit, Sectorul A termina misiunea de recunoastere a pozitiilor pe care le va ocupa si se intoarce in Sectorul B, unde se afla singurele puncte de vinzare a lichidelor. Sint usor de distins dupa furnicarul de oameni care le inconjoara. Sectorul A devine una cu Sectorul B si se asaza la coada, cu ochii pe ceasul care vesteste ca mai e o ora pina la marele concert. Dupa 20 de minute de stat in acelasi loc, cele doua pahare pe care ti-ai propus sa le cumperi se transforma in patru. Sa fie, ca nu strica. Dupa alte douazeci de minute in care perfectionezi statul nemiscat intr-un picior, zici ca opt ar fi mai bine. Privesti cu jind si chiar cu ura catre putinii norocosi care au reusit. A trecut o ora. Parasesti spatiul de citiva centimetri patrati pe care l-ai aparat dirz, in ciuda coatelor de toate dimensiunile primite, si incerci sa te tirasti catre locul tau. Astepti primul motiv de nemultumire legat de showul care tocmai a inceput, pentru o pleca spre o cura de deshidratare. Mick Jagger, Keith Richards&Co. te fac sa uiti insa de sete, care te mai loveste sporadic doar in pauza dintre doua melodii. Descrierea de mai sus poate parea exagerata, o experienta personala stind sub semnul ghinionului. Dar ce te faci cind toti in jurul tau vorbesc si se comporta la fel, uniti si dezbinati de aceeasi banala frustrare, lipsa apei? Poti sa te intrebi daca e o dovada de imbecilitate sau de nepricepere. In final insa, iti intra in cap ideea fixa ca e vorba doar de nesimtire.