"In 1957 implinisem 21 de ani si buchiseam actoria la Institutul de Arta Teatrala. Intre Craciun si Revelion, casa parintilor, in care locuiam dimpreuna, a ars si, de nevoie, m-am mutat provizoriu la niste megiesi. Acolo, in prima seara am petrecut c
"In 1957 implinisem 21 de ani si buchiseam actoria la Institutul de Arta Teatrala. Intre Craciun si Revelion, casa parintilor, in care locuiam dimpreuna, a ars si, de nevoie, m-am mutat provizoriu la niste megiesi. Acolo, in prima seara am petrecut cu o liota de tineri, toti leat cu mine. Ceva obisnuit la varsta aceea lipsita de nori, nimic care sa se abata de la morala socialista. Prin 1958, in noiembrie pare-mi-se, m-am pomenit la cursuri cu doi gealati malosi. M-au chemat deoparte si mi-au poruncit sa-i insotesc. I-am urmat, ce era sa fac?, si asa a inceput Golgota mea. Un infern de trei ani, daca e sa iau in seama hotararea de condamnare. De-o vesnicie, daca imi ascult sufletul prins in chingile acestei amintiri absurde, imposibil de uitat. Abia atunci am aflat ca unul dintre petrecaretii intalniti in vecini «complotase» sa fuga din tara. Cum in Romania secretele sunt bunuri de larg consum, cineva din gasca l-a  «turnat» la Secua€™. «Stiai ca vrea s-o stearga, recunoaste!», ma ademeneau siret salbaticii anchetatori, «lamuriti» deja asupra intamplarii. Habar n-aveam de planul  fugarului si, curand, mi-am dat seama ca destinul umbla ca turbat in jurul meu. Impotrivirile erau de prisos, iar prezumtia de nevinovatie... Doi martori declarau ca n-am nici o legatura cu uneltirea contra regimului, insa ceilalti doi sustineau altceva. Ma scoteau din celula mucezita, ascunsa in subsolul de la «Malmaison» (undeva langa Spitalul Militar, pe Calea Plevnei), si ma tarau la  interogatoriu,  nu inainte de a-mi astupa ochii cu ochelarii de tabla din recuzita inchizitoriala. In numai patru luni m-au si anchetat, m-au si judecat, desi am negat din start orice implicare. Patru luni in care nu mi s-a aprobat un singur pachet sau vorbitor cu ai mei. M-au plimbat pe la Jilava, Periprava si Balta Brailei, tocandu-mi rezistenta cu sloganurile  reeducarii prin munca penitenciara. In Balta Brailei, in «Colonia Salcia» l-am cunoscut pe Alexandru Paleologu. Il ajutam sa-si indeplineasca norma de silnicie la dig, iar el ne tinea prelegeri filozofice, istorice, literare, ce mai, o sarbatoare spirituala neverosimila. Imi omoram spaimele intemnitarii carand roabele invarfuite cu pamant, fara sa simt greutatea poverii lor. Mahalaua, din care-si tragea seva robustetea mea trupeasca si mentala, fusese dascal atoatestiutor, insa la parnaie nu se gandise nimeni. «O sa-ti prinda bine anii astia!», ma asigurau cinicii gardieni, ca si cand libertatea mi-ar fi stricat rostul. Calvarul s-a sfarsit in 1961, o data cu colectivizarea fortata si inlaturarea elementelor burgheze ostile din raiul purpuriu. Revenit acasa, m-a incoltit o stranie  stinghereala, gelatinoasa si acra. Multe se prefacusera in viata civila, randuielile cursesera in logica lor implacabila, nu ma asteptasera defel. «Nu ma intrebati unde am fost si cu cine sau ce am facut, fiindca n-am voie sa spun, altfel o patesc din nou!», i-am prevenit pe ai mei, inmarmuriti de frica. In noaptea dintai a libertatii regasite, mama si-a asezat scaunul la capul patului in care dormeam si m-a privegheat lin. «Am visat de atatea ori ca te-ai intors, incat mi-e teama sa nu visez si acum», s-a explicat ea cu obrajii linsi de lacrimi. I-am sarutat mana tremuranda si am atipit inmuiat de-o dragoste dureroasa. La putin timp, imboldit de Radu Beligan, am sustinut iarasi examenul la Actorie. Am reusit si am ajuns actor. Dumnezeu mi-a oferit in compensatie cogeamitea bucurii, o viata greu de imaginat in igrasia viscoloasa a carcerei comuniste. Se scursesera decenii, devenisem un nume in lumea artistica de la noi cand, in apropierea Pietei Romane, l-am zarit pe temnicerul cel mai zelos. Ca sa ma evite, a cotit-o pe celalalt trotuar. L-am urmarit si, ivit in fata lui, l-am salutat zambind si l-am imbiat la o bere. A acceptat fastacit invitatia si cateva ceasuri am taifasuit vrute si nevrute, nu si despre detentie. Fara reprosuri, intrucat ele erau inutile, rana se cicatrizase si n-o doream redeschisa. Ciudat, dar nu urasc pe cineva anume, pentru ca mi s-au furat anii aceia dusi pe vecie. Asa a fost sa fie, mi-am repetat mereu, ca sa nu innebunesc de furie. Recluziunea, umilitoare si nedreapta, nu mi-a otravit inima si nu m-a indemnat sa-mi dusmanesc semenii. Ba, dimpotriva, i-am iubit neconditionat si le-am daruit halci intregi din fiinta mea cu fiecare  personaj insufletit de mine intr-o cariera roditoare, doldora de succese zemoase. Voi sarbatori maine-poimaine saptezecisiunu de ani si nu m-a vizitat niciodata ideea razbunarii. La ce bun, de vreme ce, uneori, istoria ne trimite ursitoarele cu catusele la cingatoare? Si cine a izbutit vreodata sa le goneasca, cu catusele lor blestemate? Ele sosesc la tanc, isi  executa orbeste misiunea si pleaca mandre sa raporteze Trimitatorului Suprem ca lucrurile sunt in regula. Poate ca detentia e pretul gloriei de peste ani..."


Despre autor:

Jurnalul National

Sursa: Jurnalul National


Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.