Nu sint fan Rolling Stones. Ii ascultam in tinerete, prin anii 80, dar nu cu obstinatie. Ieri am mers la concert, mai mult pentru "importanta evenimentului" si la rugamintea jumatatii mele, mai pasionata de muzica britanicilor. Show-ul a fost insa atit de profi, incit s-ar preta si la o analiza SWOT, pe puncte slabe si puncte tari. Adica mai mult tari. De la miscarea scenica la replicile spuse in romana de Jagger ori straduinta de a satisface toate segmentele de public prezent la concert, inclusiv o parte "detasabila" a scenei, cu care au intrat in multime (un efect tehnologic atractiv si un gest uman laudabil), pentru a cinta "Satisfaction" si "Honky Tonk Woman".

Cind a inceput show-ul - cu jocuri de artificii, decibeli, basi, lumini si toate cele - si am auzit primele acorduri de chitara de la "Start Me Up", ma gandeam cum ar fi reactionat publicul prezent la Woodstock in 1969 daca s-ar fi aflat ieri-seara pe Stadionul "23 August", pardon, "Lia Manoliu". Cel din Bucuresti a explodat! Cum a explodat la finalul fiecarei piese din concert. De fiecare data insa, reactia se stingea in citeva secunde si urma o pauza, cam grea, in care se astepta piesa urmatoare. Nu pot identifica exact cauza sau cauzele acestui comportament, faptul ca avalansa declansata de batrinul Jagger la Bucuresti nu a reusit sa inmoaie rigiditatea celor prezenti. Sa fie eterogenitatea publicului, incapacitatea lui de a se elibera, de a se lasa purtat de "betia" momentului, frustrarea ca abia acum am au ajuns sa ii vada pe cei de pe scena, oboseala, setea, foamea, faptul ca mitul personajelor pe pe scena domina muzica sau vreun alt motiv? In tot cazul, ceva nu plutea in aer. Mai exact, lipsea cu desavirsire. Desi show-ul oferit de Jagger&Co., repet, a fost unul excelent pina in detalii. Poate ca si singurul bis (o piesa!) tot despre asta vorbeste. Pe "Lia Manoliu" scandau, totusi, peste 60 de mii de voci.