Oprim pentru cateva minute pe coasta, sus, acolo de unde, semicircular, Valea Rautului se deschide privirii ca un imens amfiteatru. Si tot ca intr-un teatru antic deslusim fiecare soapta din Trebujeni, desi satul e la sute de metri departare. Drept in fata, peste vale, galeriile sapate in piatra adapostesc istorii. Istoria e la ea acasa la Orheii Vechi.     Un promontoriu tesit inainteaza ca un pinten de peninsula, despicand "apele" unei mari demult defuncte. Din Marea Sarmatica au mai ramas niste vai, pe unde curge lenes, in meandre, Rautul. Au mai ramas cateva stanci semetite si culmi rotunjite, din calcar poros, in care oamenii si-au sapat candva adaposturi si locuri de rugaciune. Cetatea medievala a Orheilor, din care se mai vede doar un brau de piatra, domina candva locul. Azi, daca ai putea sa privesti din inalt, planand laolalta cu ulii, ti-ar parea ca valea si stancile sunt amprenta lasata de un melc fosilizata€¦     MANASTIREA LUI BOSIE. Lasand in urma satul Butuceni, privirea se odihneste in palnia spiralata a vaii. Suntem deja in partea opusa acelui promontoriu unde am poposit intai. Ne aflam pe coasta, deasupra locului pe care lumea il stie drept "Manastirea lui Bosie". Ne asteapta un coboras nu tocmai usor. Piciorul cauta sprijin in orice tufa de iarba - intre stanci, pamant nisipos si calcar alb, faramat, pe o panta abrupta. Ochiul descopera pe bucati de piatra fosile de scoici, mai mici, mai mari. La inceput le adunam ca pe trofee. Buzunarele se umplu. Si parca ultima pe care am vazut-o e mai frumoasa decat toate celelaltea€¦! Piatra se nimiceste cand o strangi intre degete. Unele scoici par a fi foarte recente, raman intregi si taie mana. Si totusi, sunt de-o varsta cu Marea Sarmaticaa€¦   La jumatatea drumului, indraznim sa privim imprejur. Valea, apa si stancile inchipuie un peisaj pe care intelegem ca nu-l vom mai intalni nicaieri altundeva in lume. Ajunsi langa albia raului, ne pregatim pentru urcus. Daca am insemna pe harta drumul parcurs, ar trebui sa desenam un "v" cu bratul stang mai scurt. Din chiliile sihastrilor de la "Manastirea lui Bosie" privim spre "gaocea" imensa in care se rasuceste Rautul. Rezemati de calcar, pe lavita de piatra. E racoare. Zapuseala zilei nu-si face loc in adapostul de stanca. "Aici nu vin decat oile si ciobanii. Cand si cand, ajung pelerinii. Asa, ca mine, ca dumneavoastraa€¦" - ne spune parintele Emanuil Brihunet, ghidul nostru prin manastirile Basarabiei. "E un miracol ca s-au pastrat asa de bine chiliile si biserica!" Il lasam descifrand inscriptii vechi, sapate in piatra, si pornim in explorare. In ultima chilie, spre apus, intr-un horn de stanca sunt adunate mai multe sticle cu apa. "Aici, oricine ajunge aduce apa, pentru cei care vin dupa el", ni se spune. Ca prin minune, apa ramane mereu rece si proaspata. Soarele sta sa apuna, asa ca, dupa un scurt ragaz, reluam in sens invers drumul pe care am venit.     PESTERA BUTUCENILOR. Din nou, pe culme. De data aceasta urmam cararea pe platforma, cateva sute de metri. Trecem de biserica "de zid" construita in secolul al XIX-lea de locuitorii din Butuceni, apoi pe langa crucea de piatra care domina tinutul. In dreptul ei se afla clopotnita inaltata de sateni in anul in care au sapat tunelul spre manastirea din pestera. Spre deosebire de cea zisa "a lui Bosie", aceasta a fost restaurata in ultimul deceniu. Podeaua de piatra, atent slefuita, a fost imbracata in "blani" de lemn. Peretele e acoperit de icoane, iar din strana se aude glasul unei monahii, rostind ritmat rugaciunile serii. Un calugar aprinde lumanarile. Trecem nestingheriti (nevazuti, neauziti - nici monahia, nici calugarul nu au grija noastra) si iesim pe prispa de piatra. Uitam sa respiram. Cateva clipe. Raul e chiar sub picioarele noastre, la zeci de metri mai jos. O fotografie, pe pragul de piatra. Exact in locul unde, cu zece ani in urma, fusese facuta o alta fotografie. Ce s-a schimbat? "Ochii" bisericii rupestre au cercevele de lemn si geam subtire, acum. Sfintii si-au regasit locul, in biserica. Covoare tesute la razboi ascund zgomotul pasilor. Biserica din pestera are din nou Duh.   Frusta, numai piatra slefuita, a ramas doar partea in care au fost candva chiliile monahilor. Douasprezece, la numar. Incaperi stramte - un metru pe un metru, inalte tot de un metru - unde schimnicii probabil mai mult vegheau, in rugaciune, decat se odihneau. Crengi de nuc, uscate, azvarlite intr-un colt al chiliilor nelocuite, imprastie in aer un miros amar si muced, pe care tamaia incearca sa-l vindece.     Inscriptii medievale pe zid de manastire "Aceasta manastire a facut-o robul lui Dumnezeu Bosie, parcalabul de Orhei, cu sotia si copiii sai, in cinstea Domnului Dumnezeu intru iertarea pacatelor sale, anul 7183" - parintele Emanuil Brihunet are cifrul transformarii anilor, asa ca ne fixeaza imediat data si pe intelesul nostru. "1675". "Iar aici este scris: «Acest zapis l-a facut Vasile Andeescul si Razmerita Lecca in zilele lui Constantin Voda cand au iernat in Ucraina si Ivancea au fost hatman la Ucraina si noi am iernat aice, in anul 7198, noiembrie, 20». Aiasta-i din 1689, dar, vedeti, aici e o inscriptie care a fost sapata peste o alta inscriptie. Au ramas ornamentelea€¦ Nimeni nu are grija de ele!", mai zice oftand amar parintele. Pesterile de pe Valea Rautului sunt pline de insemne lapidare. Acestea de la Bosie nu sunt unice, sunt doar cel mai bine pastrate. Intre Trebujeni si Butuceni, in lantul calcaros, exista nu mai putin de sase complexe de pesteri si caverne. In total sunt cateva zeci de astfel de cave, multe inaccesibile astazi. Unele inscriptii sunt precrestine, nedescifrate pana acum. Altele, cele din perioada medievala, sunt scrise indeosebi cu chirilice si pomenesc fie vreun ctitor, fie numele vreunui calugar. "Ieromanh Paisie" sta scris pe un perete de piatra. Cercetatorii afirma ca aceste inscriptii ar prezenta similitudini cu semnele intalnite in alte complexe rupestre, la Leadova, Neporotova, Tipova sau Saharna.     DOUA VEACURI DE TaCERE. Ca si in cazul altor manastiri rupestre din Basarabia, cele de la Orheii Vechi au fost parasite catre inceputul secolului al XIX-lea. Despre Manastirea Pestera de la Butuceni se stie ca si-a incetat existenta in anul 1816 si este de presupus ca si Schitul Bosie a avut aceeasi soarta, mai ales ca in Valea Rautului cele doua complexe de pesteri care adaposteau bisericile si chiliile facusera parte din acelasi centru monastic (cel putin in secolele XVII-XVIII). Dintr-un document semnat chiar de mitropolit si care se refera la inchiderea complexului monahal, retinem: "1816, martie, 2. Nacialnicul cu cei calugariti sa se mute la schitul Suruceni, luand si toate lucrurile miscatoare cu sine, precum si cele bisericesti. Iara schitul Pestera de tot sa strace, si pestera unde au fost biserica sa se astupe cu zidirea ca nimeni si nimic sa nu poata intra inlauntru". La timpul acela obstea numara "cinci calugari si trei poslusnici (novici - n.r.)". Monahii s-au mutat insa nu la Suruceni, ci la Manastirea Condrita, in vreme ce vechiul lor salas s-a risipit. Si, parca pentru a pecetlui ceea ce facuse omul, un cutremur a prabusit si vechea scara de acces, dinspre Raut, in gura Manastirii Pestera. Dupa aproape doua veacuri de tacere, asezamantul monahal de la Butuceni s-a reintors la rosturile lui dintru inceput. Slujbele se tin, din nou, dupa randuiala, la ceasurile lor sorocite.     Atestare "Suretul unui act domnesc din 13 mai 1612 al domnului Stefan Tomsa ne porunceste ca au fost inaintea domniei sale si a boierilor calugarii de la sfanta manastire a lui Golag logofatul si al domniei sale cinstit si credincios pan Voico, marele logofat, cu mare jaloba zicand ca in zilele raposatului Eremia Movila Voievod au avut gand sa faca cetate la Pestere, pe apa Rautului, si atunci multe sate boieresti de primprejurul pesterilro le-au fost luat, si le-au facut ocolacii cetate si au vrut sa le dea lor alte sate" prima mentionare documentara a satului Butuceni (Pestere)