Razboaiele i-au lasat rani adanci pe trup si in inima.In cel de-al doilea razboi mondial a stat departe de familie aproape sapte ani. Doi ani si patru luni a fost prizonier in nesfarsita Rusie. "Dar nici foamea si nici greul din lagar n-au fost mai rele ca nenorocirea comunista ce a urmat", crede Miron Verdis.     Profesorul Miron Verdis vorbeste asezat. Ochii i se lumineaza cand isi incepe povestirea cu amintirea copilariei frumoase din satul de munte Rasca, judetul Suceava. "Am fost 11 frati la parinti. Ne-am descurcat greu, dar ne-am descurcat. La recomandarea invatatorului, parintii m-au dat la scoala mai departe si asa am fost prima generatie de intelectuali", spune mandru profesorul de istorie, enumerand meseriile pe care le-au ales mai apoi copiii sai, a doua generatie de oameni cu carte: o arhitecta, o ziarista, un inginer, o medicinista. Sotia sa este tot din Rasca. Au impreuna 73 de ani de casatorie si patru copii de care sunt mandri.     UMBRELE MEMORIEI. Cele mai pregnante amintiri din copilarie sunt legate de framantarile istoriei. "Desi pe noi nu ne-a afectat direct rascoala din 1907, imi amintesc ca se vorbea de taranii de la Flamanzi. Cica autoritatile de atunci au cerut ajutor Austro-Ungariei ca sa-i pedepseasca pe rasculati", incheaga cateva franturi de amintire batranul profesor de istorie. Mai multe despre rascoala a aflat mai tarziu, cand era deja la scoala. Dupa ce a invatat in satul natal, a mers la Falticeni la Scoala Normala intre 1918-1925. Batranul Verdis isi imparte viata si amintirile intre cele doua mari razboaie. In timpul primului razboi mondial zvonurile unui refugiu iminent se intetisera si in satul lui. A vrut Domnul sa nu plece in pribegie atunci. Dar familia pustiului de 10 ani la acea vreme si-a platit tributul de razboi. "Tata si doi frati mai mari au fost pe front. Unul dintre frati a fost chiar ranit", rememoreaza intristat.   Al doilea razboi mondial il prinde pe tanarul profesor de istorie Miron Verdis in Cosmeni, Cernauti. Sotia lucra si ea in invatamant, ca educatoare. "Aveam bonificatie la salariu de 30% pentru ca veneam din Regat", isi aminteste acesta.     PRIZONIER. Timpul s-a dilatat imens pe parcursul cumplitului razboi inceput in 1939. Si pentru el, si pentru cei dragi. "Am luptat pe Frontul de Est, unde am stat aproape sapte ani departe de familie, cu o pauza in care, ranit fiind, m-au trimis acasa". Rana capatata pe "Sinistru" era o gaura in coapsa in care puteau fi indesati peste 10 metri de tifon. Dupa ce s-a intremat, a ajuns iar pe front. "In 1944, la 20 august, a fost un bombardament puternic. Parca se framanta pamantul. Eu luptam la infanterie, la branduri: niste dispozitive care arunca proiectile. Am tinut ce-am tinut piept dusmanului, apoi ne-am retras. Si, dand inapoi, am dat tot de rusi: ne incercuisera. In acea zi m-au luat prizonier". Au fost dusi la Odessa o luna, apoi au ajuns la Oranki-Manastarca, in lagar. "Nu se purtau rau rusii. La inceput am slabit de mai ramasesera doar oasele si stomacul din mine. Apoi am inceput sa muncesc: sa tai lemne, sa spal rufe. Erau mesteceni in zona aia si-mi amintesc ca se taiau asa de binea€¦", lacrimeaza batranul.     SMANTANICA. Cei care munceau cu ravna erau rasplatiti cu o felie mai mare de paine. "Imi aduc aminte de un camarad: Smantanica ii zicea. Fuma omul ala de toate. Si rusii ne dadeau mahorca cu portia. Iar Smantanica zicea ca-mi da portia lui de paine, numai sa-i dau tutunul ala prost, ca eu nici nu fumam. I-l dadeam fara sa-i iau bucata de paine", zambeste la amintirea colegului de suferinta. Lagarul de la Manastarca era construit astfel: o groapa imensa, sapata la un metru jumatate-doi in pamant peste care s-au pus lemne. De jur imprejur sarma ghimpata. Prizonierii dormeau in paturi supraetajate si la sfarsitul fiecarei zile se facea "prezenta". Doi unguri si un roman au incercat o data sa evadeze, dar au fost prinsi, pana seara si bagati la carcera. "Isi adunasera, saracii, «suhareti», adica pesmeti, ca sa aiba provizii de drum", isi aminteste inghitindu-si lacrimile.     ELIBERATI PENTRU UN ALTFEL DE LAGAR. In timpul acesta, dupa un an si jumatate de tacere din partea celui plecat pe front, familia l-a dat disparut pe profesorul Verdis. O scrisoare de la Crucea Rosie i-a adus sotiei vestea, de care nu stia daca sa se bucure sau sa planga, ca sotul ei este prizonier in Rusia. Tot prin Crucea Rosie femeia a putut sa-i trimita cateva scrisori sotului ei. Una singura a ajuns la destinatie. Datele sunt asezate cu precizie in mintea incercatului batran. "La 11 noiembrie 1946 ne-am intors in tara. Am auzit ca multi dintre prizonieri au ales sa ramana in Rusia, ca-si facusera un rost acolo", rememoreaza cu emotie. Cei din lagar n-au avut nici o banuiala ca vor fi adusi acasa.   "Ne-au zis sa ne imbracam si ne-au urcat intr-un tren. Am mers cu trenul ala vreo 2-3 zile, daca nu si mai bine, ca mare mai e Rusia, Doamne", revede cu ochii mintii intinderea nesfarsita pe care a strabatut-o. Dupa ce au ajuns in tara, au auzit zvonuri cum ca acest schimb de prizonieri s-a facut cu ocazia alegerilor care se apropiau. Trenul cu oamenii care nu-si mai vazusera familiile de ani buni s-a oprit la Focsani. Printr-o fericita coincidenta, aici se afla intreaga familie Verdis. "Mi-a zis cineva ca mi-a vazut sotul in al doilea lot de prizonieri adusi, «Horea, Closca si Crisan» se chema lotul", completeaza inlacrimata sotia. "Noi aveam niste pantaloni nemtesti pe noi, ferfenita. Ne era si rusine", i-a ramas intiparit barbatului in minte.   Apoi viata a devenit grea. Si mai grea. "Mai greu decat in lagar a fost comunismul", spune cu convingere fostul taranist. Se trezea adesea la doua noaptea ca sa stea la rand pentru lapte, paine sau un pachetel de unt ca sa se lupte cu foamea copiilor. Acestea au fost cele mai urate momente din viata lui. "Iar cele mai frumoase clipe erau cand copiii mei terminau facultatea, cu toate ca aveam mijloace modeste".       Marea rascoala "Desi pe noi nu ne-a afectat direct rascoala din 1907, imi amintesc ca se vorbea de taraniide la Flamanzi. Cica autoritatile de atunci au cerut ajutor Austro-Ungariei ca sa-I pedepseasca pe rasculati"     Incercuiti "In 1944, la 20 august,a fost un bombardament puternic. Parca se framanta pamantul. Eu luptam la infanterie, la branduri:niste dispozitive care arunca proiectile.Am tinut ce-am tinut piept dusmanului, apoi ne-am retras. Si, dand inapoi,am dat tot de rusi: ne incercuisera. In acea zi m-au luat prizonier"     Amintiri din lagar "Nu se purtau rau rusii.La inceput am slabit de mai ramasesera doar oasele si stomacul din mine. Apoi am inceput sa muncesc: sa tai lemne,sa spal rufe. Erau mesteceni in zona aia si-mi amintesc ca se taiau asa de binea€¦"     Drumul spre casa "La 11 noiembrie 1946 ne-am intors in tara.Am auzit ca multi dintre prizonieri au ales sa ramana in Rusia, ca-si facusera un rost acolo. Ne-au zis sa ne imbracam si ne-au urcat intr-un tren. Am mers cu trenul ala vreo 2-3 zile,daca nu si mai bine,ca mare mai e Rusia, Doamne" Miron Verdis,centenar