Mirajul eroului national

Cu doar zece mii de suflete, armata Moldovei pare a fi o jucarie in mainile inamicilor. Si are destui. Pentru multi de aici, chiar Romania poate avea un astfel de statut. Cu toate acestea, principalul atu al Moldovei in conflicte il reprezinta fostii combatanti din Afganistan. Au fost buni in Transnistria, sunt varianta pentru orice!   Plecam spre localitatea Stefan Voda animati de ideea ca traseul va fi unul scurt, care ne va scuti de gradele Celsius de afara. Ne inselam. Chiar si cu Vitalie, colegul din Chisinau, la volan, tot nu stim unde se afla aceasta "tinta" cu nume celebru. Parcurgem peste o suta de kilometri plini de plombe turnate anapoda peste vechiul asfalt si oprim la o carciuma, langa doua blocuri. Voiam sa bem apa plata, una locala si sarata... Ne aflam la doar 10 kilometri de punctul de frontiera cu Ucraina, Vama Tudora.  
AFGANUa€™. Din informatiile culese inca din Bucuresti aveam idee ca in aceasta localitate cu 18.000 de suflete avem doi soldati luptatori in Afganistan dispusi sa ne povesteasca din grozaviile razboiului de acolo, dar si din cele mult mai dure din Transnistria. Ne consideram niste jurnalisti destul de norocosi in teren. De data aceasta constatam ca drumul batut pana aici pare a fi facut degeaba. Ceapchii Nichifor Mihailovici nu poate fi fixat pe harta cu subiecti, iar Nicolai Barbei nu se afla in localitate. Informatia o aflam, evident, in buza crasmei, loc in care se aduna tot cetateanul onorabil din Stefan Voda pentru a pune tara la cale. "Nichifor nu stiu cine e. Dar Niculai e... va referiti la Afganua€™?" - ne intampina sec, cu informatia negativa, un domn de circa 40 de primaveri. Pacat, Nicolai avea o poveste interesanta. Daca multi au plecat in Afganistan si nu s-au mai intors, la el povestea e invers. A plecat, s-a intors si si-a gasit mama ingropata. O omorasera tiganii! Acum, personajul nostru se afla la munca in Odessa.     CAMARADUL. Ne dam la vorba cu Anatol, personajul care ne-a facut sumara nota informativa. Aflam ca a fost coleg cu Barbei in acel razboi. Ca alaturi de ei in anii a€™80 din acea localitate au mai luptat alti 145 de tineri in desert. Pentru "Mama Rusia", pentru demnitatea nationala, pentru respectul semenilor de acasa. Si pentru cateva facilitati. "Pai eu m-am dus la lupta la 18 ani, in 1980. Pe vremea aia, daca nu faceai armata, nici fetele nu se uitau la tine. Cand eram mic ma uitam la televizor si imi spuneam ca nu am sa merg niciodata pe front. Pana la urma am fost pe doua... Totusi, nu regret. Ma refer la Faizabad. De aici am plecat 145. Cinci au ramas ingropati acolo", spune Anatol. Ii propunem un dialog pe aceasta tema. Devine reticent. Speriat. Precum un soldat care vrea sa se retraga in transee, dar care se vede ramas in spatele liniei de aparare. Pana la urma accepta. Aduce si poze. Are regrete: "Pacat ca nu ne-ati prins pe mai multi aici. Aveati ce scrie. Eu ce sa spun, singur...".   Intrebam pentru ce scop a luptat acolo, in afara de orgoliul tineretii. Ne raspunde franc: "Crezi ca am stiut unde ma duc? Dumitale iti spun drept. Pe noi ne-au luat la arma, ne-au urcat in pasare si ne-au ridicat pana in Turkmenia, in carantina. Dupa doua luni de antrenament ne-au urcat iarasi si ne-au dus in Afgan, la Faizabad. As vrea sa mai ajung acolo... Ne-au spus asa: «Daca nu intra armata rusa acolo, intra americanii». Atunci socoteam ca e drept. Acum nu mai cred pe nimeni. Pentru asta am luptat". Ziua era calma, si-a facut chiar prieteni acolo. Noaptea incepea dementa. "Impuscam unul, aparea altul." Frica i-a fost doar cand se apropia termenul de plecare acasa. Primul inamic impuscat nu i-a lasat nici un sentiment. Lupta pentru viata. Se ruga sa nu pice prizonier. "Aveam un prieten din Olanesti, Timotin il chema. L-au prins. L-au uns cu lut, l-au lasat la soare si apoi l-au legat de doi cai. L-au rupt pe din doua", isi aminteste veteranul in fata unei halbe cu bere.     AMAGIRI. A plecat la oaste si pentru altceva. "Pentru ca atunci se uita conducerea la tine cu respect. Aveam facilitati. Primeam o casa, o slujba. Amus nu iti da nimeni nimic. Ne da Voronin sa bem. Mult, ca da€™aia pun peste tot reclame la spirtoase. Sa bem si sa uitam de saracia asta... Ne intreaba, daca cerem ceva, asa: «Cine te-a trimis ma acolo?»" A fost mecanic de tanc in Afgan. Acasa a lucrat la statia de epurare a apei. Putin. A plecat in Rusia sa castige ceva. Are familie. Se mandreste cu ficiorua€™, care tocmai a terminat facultatea, si se roaga ca nimeni sa nu mai ajunga la oaste. Este suparat. Apa curenta e cate doua ore pe zi, pensia de veteran e de 45 de lei moldovenesti. Vrea si un monument. Unul al eroilor din Afgan si Transnistria. "Daa€™ cu ce sa il fac? Administratia ne ignora, afaceristii ne considera cersetori. Eu ma stiu patriot. Si voiam doar 20.000 de dolari sa fac piatra asta in centru. Credeti ca ne puteti ajuta din Romania?" Orasul e pustiu. Durerea e mare. "Lumea fuge la munca. Familiile se destrama. Copiii ajung pe drumuri. Of, Doamne!"   Despre Transnistria spune atat: "Acolo ne-au mintit. Ai nostri. Ca cu dusmanul eram prieteni uneori. Mai beam si bere. Si ne spuneam asa: «Ma, daa€™ de ce sa nu se impuste seful nostru cu Smirnov al lor? Ca noi suntem prieteni!». Da, ne-au mintit ca ne trimit in zona fara conflict. Si ne-au abandonat la Valea Verde. Mihai Sarghii, camaradul din Afgan, putrezeste acolo. Sunt suparat pe ei, ca ne-au mintit." Despre Transnistria nu vrea sa vorbeasca mai mult. Ne mai spune ca in fiecare dimineata se bucura ca a mai trait o zi si ca este convins ca lucrurile vor degenera din nou.     Amintiri din Faizabah Punem pixul jos. Camera de luat vederi se opreste si ea. Mai cerem o bere. Omul se ofera sa faca cinste. Ca are oaspeti din Europa, ca are si el ceva banuti de la serviciul din Rusia. Limba se dezleaga. Apar si aducerile aminte. Cele adevarate. Fara sloganuri comuniste. Ne arata pozele. Intr-una sta langa niste camile. "Era super sa mergem pe langa ei. Erau urmati de siruri de oi. Mai furam si noi cate o oaie. Aveam carniti sa mancam." Recunoaste ca in armata rusa era foamete mare. "Tin minte cat voi trai ca zece zile nu m-am cacat si nu m-am pisat. Zece zile am mancat cate o conserva de peste pe zi. Nici da€™alea nu mai aveam. De atunci nu mai mananc peste!". In afara de camile urmareau broastele testoase. Sa le gaseasca cuibul, sa le fure ouale si sa le prajeasca pe pietre. Le socoteau nu gustoase, ci hranitoare. Zambeste amar. "Mai furam cai. Cred ca un cal l-am mancat doar eu!". Acasa s-a readaptat greu. Era oarecum salbaticit. Un an nu a putut sa bea apa curata. "Eu beam apa din parau. Toti beam. In cana de ceai, jumatate era mal. Mancarea era plina de nisip. Scartaia strasnic intre dinti." Se uita iar la noi cu neincredere. Mai intreaba o data: "Sunteti siguri ca e bine sa apara astea la ziar?".

---

Despre autor: