Nici un regret, nimic de ascuns, totul la vedere: un grup de intelectuali se impotriveste declinului libertatii si abuzului de stat. Coruptiei - cum e numita, adesea, fuga autoritatii publice din mina celor ce au asezat-o in functie.

Daca asta inseamna acord de principii cu Traian Basescu, atunci, da, intelectualii sint de acord cu Basescu. Cu presedintele-jucator impotriva coruptiei, cu Suspendatul fara motiv, cu Marele Huiduit pentru vina de a fi huiduit sistematic comunismul imputit. Dar si cu Bogdan Olteanu si Nicolae Vacaroiu, din clipa in care acestia isi vor pisa marunt gena politica si vor invata sa deosebeasca institutia Parlamentului de un tripou clandestin. Deocamdata, Olteanu si Vacaroiu au terciuit legea, au masluit textul votat de parlamentari si au facut, astfel, din Alexandru Sassu, primul lider de partid sef peste televiziunea publica. Deocamdata, Tariceanu e prim avocat al apararii in procesul Patriciu, iar Chiuariu, prim anti-procuror anti-coruptie. Asa arata faimoasa dictatura personala a lui Traian Basescu? Deocamdata, pericolul imediat si concret e aceasta formula de santaj simbiotic in care PNL si PSD colectioneaza institutii si ascund abuzul imprastiind mariri de pensii pe care le vor plati tot cei deposedati. Asa arata realitatea pe care un grup de intelectuali refuza sa o accepte.

Numai un grup de intelectuali? Cineva a uitat sa numere grupul, ceva mai marisor, al celor 6 milioane de la referendum. De cind despartirea coconoasa intre intelectualii care trebuie sa fie neaparat niste rahitici subtili si prostii care voteaza cu vigoarea stupida a turmei? Dupa stiinta mea, si unii, si altii sint cetateni, nu grupuri conspirative sau mafii aliate. Nu pot nega dreptul la prostie plenara al celor ce ii acuza de simpatii fasciste sau staliniste pe Liiceanu, Tismaneanu, Cornea, Patapievici, Mihaies. Dar ticalosia celor ce va doresc mutenia si va pregatesc orbirea trebuie oprita.

In primul rind, pentru ca vor sa va convinga ca istoria n-a trecut.

Nu sintem, deci, in mijlocul unui moment istoric de ruptura, ci in lumea veche. Acolo unde opinia publica e datoare sa urmeze linia propagandei. Asadar, nu mineriadele lui Iliescu au fost probe de fascism in actiune, ci opiniile cetatenesti ale lui Liiceanu. Nu senatorii Paunescu si Vadim Tudor sint dovada vie si obeza a supravietuirii comuniste, ci interventiile publice ale intelectualilor. La cea mai mica adiere de dezbatere critica si publica, din piepturile corului care vrea sa va fereasca mintea de efort si viitorul de autonomie izbucneste strigatul: „Legionarism!". De-ajuns!

E plictisitor! Daca spune ceva, acest gen de tembelism obosit arata ca schimbarea e cea mai grea dintre probele libertatii. Nemiscarea e mult mai comoda si nazuieste la repausul tuturor, la pensionarea vointei si la resemnarea in forme de viata trecute. Schimbarea lumii in care traim presupune cu totul altceva: reaparitia gindirii publice. Ea nu se masoara in numarul vilelor, in diagonala plasmelor sau in logoreea televizata. Acelea sint utilaje de amplificat maretia de sine. Adevarul e ca istoria curge, fara sa-i ia cu ea pe prosti. Ei nu se schimba. Ramin pe loc.