Un veac de neliniste - Povesti din care se va vedea ca trecutul nu te lasa in pace si iti iese in cale cand ti-e lumea mai draga E ciudat de-a binelea sa scrii la ziar despre familia ta, insa doar ideea acestei caravane ne-a convins pe Alex si pe mine sa lasam deoparte cuvenita sfiala si sa vorbim despre bunicii nostri, sa povestim cu alte cuvinte chiar despre noi. Pentru ca dumnealor, bunicii care nu se mai afla decat in amintirea noastra, sunt ratiunea dintai care ne-a adus azi impreuna in Basarabia.   Lor le si dedicam in fond aceste randuri, ca altceva mai bun nu vad ce-am mai putea face pentru dansii. Lucram impreuna la Jurnalul National de cativa anisori si ne intelegem bine, fara insa a ne pretinde prieteni. Alex Molovata, caruia ii voi spune mai departe Molo, a venit din Basarabia prin a€™92, a facut facultate la Bucuresti si a ramas. Eu m-am nascut in Romania, dar radacinile mele m-au chemat adesea sa trec Prutul, ceea ce am si facut mai ales la inceputul anilor a€™90, cand era cam nasol in proaspata republica. O sa va povestim impreuna de bunici, pentru ca au trait lucruri netraite de altii, care dau seama de zvarcolirile unei epoci pe care n-o poti intelege decat daca ai fi trait atuncia€¦ ori daca ai fi avut bunici ca ai nostri. Iata, asadar, niste lectii de supravietuire pentru veridicitatea carora garantam!  O sa incep cu ai mei, bunicului Volodea ii ziceam cu totii inca de cand mi-am dat seama ce e cu mine pe lume "Papa", iar pe bunica Nadejdea o alintam "mama Dejdea". Se vor fi cunoscut bunii mei dinspre tata in satul unde chiar maine o sa merg prima data, Heciu Vechi, din nordul Basarabiei, undeva pe langa Floresti, mai sus de Balti. Se intamplase dupa ce Papa venise de la studii, din Timisoara. Nici acum nu inteleg ce va fi cautat la 15 ani sa faca scoala de invatatori tocmai acolo, ca era si Iasi pe harta, ca sa nu mai zicem de Chisinau sau Cernauti. Dar, in fine, pe la anii a€™30, Papa se intorsese deja in sat, sa invete carte romaneasca pe copiii din Heci,
sa-i invete sa cante la vioara si sa creasca albine.  IN BEJANIE. A facut acolo casa buna cu Mama Dejdea, au inceput sa vina pe lume si copiii, pana ce razboiul a stricat definitiv mersul lucrurilor. Asa se face ca Papa s-a dus in armata romana, dupa a€™41, si tot cu armata s-a retras, dupa 23 august, iar linia frontului s-a pus intre el si restul familiei, intre el si tot restul lumii sale. Dar, cum linia frontului nu e in fond decat o linie imaginara, mama Dejdea a decis, cu vointa de mama si de sotie, de basarabeanca cinstita si viguroasa, ca trebuie numaidecat trecuta cat mai e timp. A urcat copiii in caruta si o data cu ei pe fratii cei mici ai bunicului, Valea si Tamara, a pus samovarul si vioara lui Papa langa dansii si a pornit in bejanie, lasand la rusi scoala, acareturile, pamanturile si toate avutiile vremelnice. L-a ajuns pe bunic, si unde a stat compania lui a ramas si dansa cu ai sai, asa ca sfarsitul razboiului i-a apucat pe la Mizil, langa Ploiesti, daca nu ma inseala memoria. Or stat ce-or stat, pana i-a indemnat un ofiter sa-si caute drum catre Vestul tarii, pentru ca forfoteau comisarii sovietici dornici sa populeze cu basarabeni taigaua siberiana.  Nu departe de Timisoara, la Sandra, bunicii pareau a-si fi gasit linistea, el primise o slujba la Sfat, aveau casa si vietati in curte, ea crestea copiii, dar intr-o noapte de vara, in 1951, cand relatiile blocului sovietic cu Iugoslavia lui Tito se imputisera in asa hal ca luceau baionetele de-a lungul Dunarii, basarabenii refugiati in Banat, laolalta cu svabi, nemti, sarbi si alti "periculosi ideologi" din preajma granitei au fost saltati de armata, cu lucruri atatea cate puteau lua cu dansii, dusi la gara, imbarcati in vagoane de vite si trimisi acolo unde tara avea nevoie. In Baragan misunau dropiile, ciulinii erau cat boschetii, pamant mult si oameni putini. L-au populat deindata ce s-au scoborat din vagoane in pustiu Papa si mama Dejdea cu ai lor si o multime de gospodari din Banat surghiuniti impreuna cu ei. Au intins sfoara intre pari, au marcat parcele, au sapat bordeie si au secerat stuf din Lacul Schiauca, au intocmit asezare omeneasca pe nume Fundata, nume de fundatura, au pus de indata butasi de vie si au plantat puieti, si cam aia a fost, pana ce-o murit Stalin n-a iesit unul din groapa de la Fundata.  IN BARAGAN. Ca sa fie limpede ca nu iese chiar nimeni, locul a fost imprejmuit cu sarma ghimpata, iar militia calare patrula ca si cum ar fi pazit un lagar de concentrare. Chiar dupa ce s-a prapadit "tatuca" (povesteau bunicii ca era jale in tara, plangea lumea si era de neinteles de ce), domiciliul obligatoriu a fost ridicat, dar cine sa se mai intoarca unde si la ce folos, drept pentru care Papa si mama Dejdea si-au dat copiii la scoli mai departe, vita-de-vie a crescut, iar pomii au dat rod si umbra, copiii au facut nepoti, iar noi, nepotii, am crescut intr-un paradis verde rasarit din maracini in Baragan, si ascultam ce povesteau bunicii cu unchiul Vanea si matusile Tamara si Clava, cand veneau la ei ai lui Bujenita, ori ai lui Corduneanu, si ne pareau grozav de misto povestile cu rusi si cu nemti, si nu bagam de seama ca mama Dejdea ducea cam des la ochi basmaua cand era vorba de tineretea ei savarsita undeva la Heci, in URSS, iar Papa ne canta seara la vioara melodii nespus de triste, chiar, oare de ce suna trist din vioara lui chiar si o melodie saltareata, ma intreb acum? Cand mi s-a ascutit spiritul critic, si-au facut aparitia rude din URSS, fratii bunicii, poate si ai bunicului, personaje asteptate de foarte mult timp. Stiam ca au voie sa vina o data la cativa ani, iar bunicii chiar au fost odata la ei, in URSS, si incepusem sa ascultam pe furis Europa Libera, probabil de aceea am observat ca unchiul Grisa de la Chisinau a venit la Fundata in palton scump de postav nemtesc, ca al lui Hrusciov, dar avea geamantanul legat cu sfoara.  BULDOZERUL. Ne facusem copii destepti si bine crescuti noi, nepotii, iar de vina erau, se pare, placintele bunicii si mierea secretata abundent de poporul de albine al lui Papa, inghesuit in 40 de stupi. In 1980 eram cu totii marisori ca sa intelegem ca se petrece un lucru de neinteles. Fara veste, paradisul nostru de la bunici s-a prapadit sub buldozer. Vita-de-vie, cei 40 de pomi si casa batraneasca, racoroasa, din chirpici s-au amestecat cu lutul, intregul sat Fundata a devenit teren redat agriculturii socialiste. Ani in sir aveau sa creasca la loc ciulinii, ca in a€™51, aveau sa se inmulteasca serpii si rozatoarele, iar agricultura tot nu s-a facut. Un prim-secretar obtuz, sau chiar coana Leana, se zice ca ar fi dispus sa se rada de pe harta Fundata, sa i se stearga pana si amintirea. Sa fi fost un blestem din stramosi care a pretins sa n-aiba basarabenii liniste pana in buza mormantului? Pentru a patra oara, Papa si mama Dejdea au luat-o de la capat, la 70 de ani. N-au murit de inima rea, nu si-au pus capat zilelor ca alti vecini de-ai lor, dar nici n-au mai trait prea mult dupa aceea, ca se irosisera de tot luptand cu inevitabilul. Pacat ca nu i-am descusut cumsecade pana ce-au trait pe Papa si pe mama Dejdea, si-atunci v-as fi putut spune mai multe, dar orice nepot crede ca bunicii sunt nemuritori pana cand afla - intotdeauna prea tarziu - ca s-a inselat iremediabil.   Cu Molo impreuna m-am intors la el acasa, sa-i iscodesc neamurile, sa capat raspuns la mirarea lui: de ce adica, la 9 mai, bunicul dinspre mama iesea in lume, cu decoratiile in piept, in vreme ce bunicul dinspre tata se ascundea de ochii lumii si zacea in casa, departe de ochii tuturor? Cum vine asta, se intreba Molo demult, pe cand dumnealor, batranii, inca traiau, n-au fost amandoi in razboi si n-au facut vitejii amandoi? Acum a venit vremea raspunsurilor. Iata-ne ajunsi asadar la Vadul lu Voda, de-a dreapta Nistrului, sa capatam deslusiri de la matusa Tamara, care ne povesteste urmatoarele:  IN SIBERIA. La anul 1910, strabunicul lui Molo, care se tragea de undeva din codrii Hancestilor, si-a luat nevasta si a plecat la capatul lumii. Tarul a dat ucaz: tinerii care au bratele intregi primesc pamant cat vad cu ochii in pustiul Siberiei, in indepartatul Orient rus. Au plecat si nimeni nu stie ce-au facut acolo, atata ca la un an-doi mai faceau cate un copil pe drumuri. Si li se inmultea neamul. In anul 1920 s-a nascut bunicul Alexandru, alintat Sasa, pe undeva printr-un sat de basarabeni de langa Vladivostok. Sasa avea 7 ani cand parintii sai s-au hotarat sa se intoarca acasa. Dar Nistrul nu l-au mai trecut. Era alta tara. In timpul pribegiei lor, s-a consumat si razboiul mondial, Basarabia a trecut la Romania si granita s-a mutat pe Nistru. Strabunul lui Molo n-a avut incotro si s-a statornicit la Cotovca, in Transnistria. Sasa, baiatul lui a crescut mare, s-a facut flacau. In anul 1940, rusii l-au luat in armata. L-au trimis undeva in Rusia. Intre timp, au ocupat Basarabia. Dar in 1941, s-au intors romanii. In timpul retragerii Armatei Rosii, Sasa a fost luat prizonier, dar, cum era basarabean, l-au trimis acasa, sa-si vada de gospodarie. Bunica lui Molo, Parascovia sau Pasa cum ii spuneau neamurile, era domnisoara. Si inima i-a batut repede cand a aflat ca barbatul i s-a intors acasa. Si nunta a fost gata.  DIN NOU PE FRONT. Au muncit pamantul impreuna, s-au pus pe facut copii, cum le e datul, au facut un pic de foame, dar nu prea rau, ca erau bucate, jumatate le luau rusii, dar jumatate ramaneau la ei. Razboiul s-a departat de ei, apoi iarasi s-a apropiat, asa incat in august 1944 s-au trezit din nou intre ciocan si nicovala, romanii s-au retras, pe bunicul Sasa l-au luat rusii iar in armata, si cu ei a ajuns la Oder, unde a fost ranit in vreme ce manuia mitraliera Maksim. Bunica Pasa n-a mai stiut de el nimic o vreme, dar l-a asteptat, si bine a facut. Un an mai tarziu, Sasa s-a intors, si nu oricum, ci incununat de glorie. Dupa razboi, fostul soldat a putut trece Nistrul inapoi in Basarabia, dar a ramas in Vadul lui Voda, s-a bucurat de privilegiile de veteran si de invalid, se aproviziona de la magazine speciale, nu statea la coada, era onorat pe oriunde mergea. La 9 mai iesea la defilare si ii dadeau onorul tinerii soldati. Dupa razboi bunicul Sasa si bunica Pasa si-au luat viata de la capat. Au facut o casa, au mai aparut si alti copii. Bunicul a muncit pana la 75 de ani, sofer pe un camion CAZ, fara nici un accident, iar cand a murit, l-au plans multi copii, nepoti si stranepoti...   Caporalul Chirica, veteranul care n-a scos o vorba despre razboi Celalalt bunic al lui Molo, Chirica, luptase de partea cui nu trebuie, si de aceea era el asa de sfios si nu avusese vreodata parte de vreun onor, de vreun triumf. Nascut in 1911, a facut armata la romani, si a fost chemat la arme din nou in a€™41. Caporalul Chirica a inaintat impreuna cu armata romana pana sub Stalingrad, a scapat ca prin minune din incercuirea de la Kerci (in 1943, daca nu ne inselam), a ajuns in Crimeea si se pare ca a incercat sa scape din Sevastopolul asediat pe un ultim vas care se retragea spre Romania. A fost debarcat la Contanta unde a fost trimis intr-o unitate militara.  Cand a primit o permisie a incercat sa ajunga in Basarabia, sa-si vada copiii si nevasta, dar nu a putut trece de linia frontului care se proptise de-a lungul Rautului. Si s-a-ntors la Constanta. Dupa 23 august 1944, basarabenii din armata romana au fost lasati sa plece, care si cum a putut. A ajuns acasa, in Susleni, pe jos, dupa mai multe luni, vreme in care s-a ascuns prin popusoaie si margini de sate. A primit o camasa si niste itari de la niste tarani. A stat acasa sperand ca o sa scape neluat la intrebari. A scapat. Si a aruncat pe foc tot trecutul sau, o data cu actele militare si cu fotografiile care-l infatisau drept un caporal mandru al armatei romane, cu pieptul plin de fireturi. Prea multe despre ce a facut in razboi, Chirica n-a spus nici fratilor sai mai mici, care au luptat si ei, dar de partea sovieticilor. Asemeni lor, multi frati s-au aflat fata in fata, cu baionetele scoase din teaca. Explicatia nu e complicata: in a€™41, cand Basarabia era romaneasca, bunicul Chirica era cu armata facuta si a fost incorporat. Fratii sai aveau sa devina majori abia in toamna lui 1944, cand Basarabia era deja teritoriu sovietic. Din amintirile ramase noua despre bunii de dincoace si de dincolo se desluseste clar adevarul ca, la Rasarit de Prut, n-a fost liniste de o suta de ani si nici acum nu e. Socotelile cu trecutul nu s-au incheiat. In puscarie Ne-a confirmat povestea bunicului Sasa matusa Tamara, care ii era nora. Tamara s-a nascut in puscarie. In 1925, cand a venit pe lume, tatal ei a fost condamnat de autoritatile romane pentru ca transporta "mesaje subversive" de-o parte si de alta a Nistrului. Da, omul transporta tot felul de ravase, pentru ca era postas. Si asta era rolul postasului, sa duca hartii. Postasul n-a fost prins, dar nevasta a stat in inchisoare in locul lui, pana a nascut. Dupa 12 ani, tatal Tamarei avea sa fie condamnat iarasi, de asta data de rusi. Mai destoinici ca romanii, rusii l-au prins si nu s-a mai intors niciodata acasa. Abia anii trecuti memoria postasului a fost reabilitata. Neoficial, familia a aflat ca ar fi fost urcat, impreuna cu alte sute de condamnati, pe un vapor la Odesa. Vasul a fost dinamitat in larg, iar pasagerii au fost trimisi la pesti.