O prima intuitie avea sa-mi apara, acum mai putin de doi ani, citind un text virulent de-ale lui Horia-Roman Patapievici (ceva despre postlogica) impotriva comentariilor anonime de pe net la unele dintre articolele publicate de Domnia sa in "Evenimentul zilei". Nu trebuie sa fii un admirator de-ai lui Cristian Tudor Popescu pentru a fi de acord ca textul sau de acum citeva zile ("De ce ziaristul nu e intelectual", "Gandul", 28 iunie a.c.) e o bijuterie. In esenta, seful CRP ii reproseaza filosofului (intr-o cheie ironica) atitudinea dispretuitor-elitista fata de curiozitatea indignata a unor jurnalisti in legatura cu episodul Neptun. Mai exact, fata de faza cu deplasarea in statiunea de pe malul Marii Negre, la resedinta oficiala a lui Traian Basescu, a citorva intelectuali cu un avion de 90 de locuri platit din bugetul institutiei prezidentiale. Sint aproape convins ca directorul "Gandului" nu ar fi scris acel text si, implicit, nu ar fi acuzat intimplarea in sine daca dl Liiceanu nu ar fi reactionat asa cum a facut-o intr-o emisiune de pe Realitatea TV. Pe scurt, dl Liiceanu s-a declarat revoltat de faptul ca cineva, in speta presa, are ceva de comentat asupra faptului ca presedintia cheltuieste citeva mii de euro pentru a beneficia de compania utila si onoranta a unor intelectuali. Nu am vazut, auzit, citit nimic despre vreo reactie a dlui Liiceanu la textul lui Cristian Tudor Popescu. O face usor vexat dl Andrei Plesu, in ultimul numar al "Dilemei Vechi" ("Noi tipuri de infractiune"), fara a face insa vreo referire anume la numele sau articolul directorului CRP. Mi-e usor totusi sa-mi imaginez, stiindu-i firea, ca, la citirea articolului din "Gandul", dlui Liiceanu i-a scapat o injuratura (daca nu de mama, tata, Platon, Zeus sau alte rude macar de chelie). Precizez din capul locului, desi cred ca nici nu-i greu de ghicit, ca sint in mare masura de acord cu pozitia lui Cristian Tudor Popescu. Am fost si eu dezamagit de indignarea dlui Liiceanu, dar incerc, in prelungirea subiectului, si un posibil raspuns la intrebarea "de unde aceasta atitudine la faimosul director al Editurii Humanitas?" Cine citeste textul dlui Andrei Plesu, cel de care aminteam mai sus, va intelege mai intii ca aceasta atitudine, departe de a fi singulara, prin urmare tributara unor date personale, tine mai degraba de o anumita psihologie de grup. Si nu ma gindesc la asa-numitul grup Liiceanu, ci la o intreaga categorie de elita intelectuala autohtona. Aici, dl Liiceanu pare a fi doar expresia ei, si nu atit ultima, cit notorie. Ce pare sa nu inteleaga Liiceanu&Co. (folosesc aceasta sintagma ca pe un ideal-tip al "populatiei" pe care o reprezinta) e ca, asa, cam pe nesimtite, in Romania, si nu numai, lumea s-a schimbat intr-un mod la care filosoful nici nu s-ar fi gindit. O schimbare de paradigma culturala, i-as zice, incercind sa ma apropii cit de cit de universul subiectului in discutie. O prima intuitie avea sa-mi apara, acum mai putin de doi ani, citind un text virulent de-ale lui Horia-Roman Patapievici (ceva despre postlogica) impotriva comentariilor anonime de pe net la unele dintre articolele publicate de Domnia sa in "Evenimentul zilei". Desi inclinat sa-i dau dreptate, sentimentul ca ceva nu e in regula cu reactia eseistului m-a urmarit constant. Au urmat, aproape trase la indigo, reactii mai mult sau mai putin publice si din partea altor intelectuali de anvergura. Acum sint aproape edificat. Acesti distinsi concetateni au o problema comuna, si nu oricare, ci una care pare sa-i roada cumplit. Patternul care domina mintile stralucite ale majoritatii intelectualilor nostri sta pe citeva presupozitii-cheie: 1. Intelectualul e o fiinta eminamente morala. 2. Intelectualul nu iubeste puterea in sine (asta e prelucrata dupa Havel, printre putinele de altfel, ca si suna al dracului de bine) 3. Orice face sau zice un intelectual nu poate face obiectul unei judecati de valoare decit din partea altui intelectual. 4. Se califica drept intelectual cel care a publicat cel putin o carte, e de acord ca arta in general e cea mai inalta forma de cultura si care mai degraba se opune civilizatiei, tine cu dreapta chiar daca e de stinga, a semnat cel putin o data un "apel al intelectualilor", iar ca bonus e de preferat sa aiba macar o demisie rasunatoare la activ, nu conteaza de unde si de ce (acesta e un fel de certificat de disidenta postcomunista). Ce s-a-ntimplat intre timp tinde deja sa distruga acesti piloni. Tot mai multi tineri, si destepti, si cititi, si moralmente onorabili, dar care nu indeplinesc sau nu sint de acord macar cu o parte din cerintele de mai sus, au inceput deja sa capete nu doar o asa-zisa constiinta de sine, ci si sa revendice la rindul lor un soi de putere. Numai ca ce nu-nteleg intelectualii nostri e ca "astia noii" nu vor sa le ia nici locul si nici puterea, ci sa li se recunoasca doar dreptul de a fi egali. Sint tineri care s-au nascut in cultura profund democratica a Internetului, care, inainte de orice, inseamna libertate de expresie, si care nu inteleg, la rindul lor, de ce cineva e intelectual, deci superior, numai pentru ca asa li se spune. In cultura in care s-au nascut si au crescut, spre deosebire de a "astora vechi", totul si toti sint supusi confirmarii sau infirmarii, in fiecare moment. Pentru ei, eticheta de intelectual nu e marca inregistrata, ci se cistiga sau se pierde oricind, aici si acum. O fi bine, o fi rau? Primii stiu ce ar zice, ceilalti abia urmeaza sa dezbata.