De scaunul lui Jacota se apropie un tanar, nu mai batran de 30 de ani, care ii spuse acestuia leganandu-se: Tovarase ministru, sunt locotenentul Gogea. Insotesc in mod permanent cursa aceasta. Am sarcina de serviciu. Situatia-i incurcata. Uitati-va, suntem deja aplecati intr-o parte. Daca aveti ceva documente, fiti de acord sa le... N-am nici un document. Ce vrea ala?, zise Mitaru. Ce-i intereseaza pe ei, ce se baga ei? Peste tot isi baga nasul Securitatea. Mai da-i in masa. Noi eram altfel. Ce dracua€™, domnule, nici sa mori...  Nu, nu, e bine ce a facut, omul a stiut ce face si cred ca bine a facut. Chiar impresionant. Avionul tragea tot mai greu. Nu se mai auzea decat o moara imensa de bubuituri si de uruituri. Trasnetele parca veneau sa repare sau sa adanceasca aripa, deja lovita de un trasnet, a avionului. Si nimeni nu vedea fata celor care conduceau avionul. Acest fel de delegatie in alb pe care o dau oamenii mereu unora dintre ei pentru a-i conduce in imprejurari grele face parte din marea democratie a conditiei umane. Fara acest tip de delegatie in alb, orice progres ar fi imposibil. Daca pasagerii unui avion ar vrea sa-i cerceteze biografia pilotului in a carui mana urmeaza sa-si lase pentru cateva ore viata, mai degraba s-ar ajunge la destinatie cu caruta decat cu avionul, atat de mult ar dura cercetarile. Macar sa fie pilot bun, zise Jacota. Nu mai conteaza ce fel de pilot e, raspunse Mitaru. Nu se poate iesi din asta. Uite-i cum au innebunit cu totii. Toti, intr-adevar, strigau, vociferau, se lamentau: Murim, murim! Murim intr-adevar, zise si Jacota. Cum o sa murim?, urla Mitaru. Avem o treaba.  Cel mai repede mor oamenii care au treaba, nu-ti face probleme. Hai sa fim prieteni. Hei, tu, stewardeso, frumoaso, mai adu cate o votca! Hai sa ne imbatam. Hai sa facem un chef in cinstea mortii noastre. Taci, omule, lasa-ma dracua€™-n pace, nu ma-nnebuni! Nu cobi! Ce sa cobesc, domnule, n-auzi ca murim? Nu ne primeste nici un aeroport si nici nu putem intra pe nici un aeroport cu aripa intr-o dunga. Fii om serios si uita-te! Ce sa ma uit, domnule, ce, esti tampit? Cum o sa accept moartea? Refuz moartea! Poti s-o refuzi, dar ea tot vine. Uita-te bine in ochii ei cand vine si spune-i cum te cheama.  Nu ma cheama in nici un fel!, scrasni celalalt. Nu ma cheama in nici un fel! Ii fut dumnezeii ei de viata si de moarte. Hai, domnisoara, mai da niste votca si ti-o platim pe lumea ailalta, ca poate nimerim in acelasi iad. Valatuci mari de ceata ostenisera de tot privirile. Pareau ca se afla cu totii intr-o perdea de plumb topit, din care nu-i va mai putea scoate nici un efort. Si totusi avionul zbura. Hai sa-ti termin ce vreau sa-ti spun, zise Mitaru. Ce-aveai sa-mi spui? Asculta pana la capat. Lasa-ma cu caii dumitale. Nu te las, nu pot sa raman dator. Cand ne-am apucat de-o treaba, ne-am apucat de-o treaba, trebuie sa terminam povestea. O stiu, domnule. N-o stii, domnule. O stiu, domnule. Ce vrei sa spui, ca mai sus de Hobotinca, la 15-20 de kilometri in sus, in munte oamenii s-au opus? Da, asta vreau sa spun. Si ce mai vrei sa spui? Eu vreau sa spun cum s-au opus, ca s-ar putea face un film. Lasa-ma, domnule, cu filmul dumitale. Hai sa-ti spun. Stiu, domnule. N-ai cum sa stii. Stiu, domnule, stiu. Vrei sa-mi spui ca in satul dumitale, caii blanzi, caii cu ochi tristi n-au fost omorati. Blanzi-blanzi, dar sa stii ca nu blegi. Cai foarte buni. Stiu. Stii tot, domnule, dumneata! Stii tot!, urla Jacota, scos din fire, la colegul sau, in care nu mai regasea solidaritatea minoritatilor ce se regrupeaza in fata majoritatilor nesatioase, ci un indarjit adversar. Ce vrei? Nu vreau nimic. Stiu tot, zise Mitaru. Si uite, ca sa-ti fac dovada ca stiu, iti voi spune ca la Valeni, in satul dumitale - esti din Valeni, nu? Da, de unde stii? (continuarea in numarul viitor) (din volumul "Mastile insangerate - Proze scurte din perioada 1969-2001", Fundatia Iubirea, Fundatia Constantin, Editura Paunescu - 2001)