Un film documentar despre marele compozitor ceh Dvorak nu-si poate refuza gogoasa populista cum ca artistul, dupa ce a cunoscut consacrarea internationala, "a ramas acelasi om simplu ca inainte". Cum naiba sa fi ramas Dvorak tot un om simplu, din moment ce consacrarea internationala l-a obligat la intalniri si angajamente deloc simple si in mediile cele mai rafinate, unde simplitatea era rolul cel mai greu de jucat. Si nu neaparat cel mai apreciat. Se poate spune ca, dimpotriva, cariera muzicianului a dovedit ce gresita fusese perceptia celor din jur cand l-au socotit un om la fel de simplu ca si ei. Ce Inseamna oare cand te uiti la un film, pe care l-ai mai vazut, ca si cum l-ai vedea pentru prima data? Uitarea are cu siguranta alta pricina decat banala amnezie la lucrurile lipsite de importanta. Daca filmul, care-i creat spre a te retine, spre a-ti marca memoria, constiinta, sensibilitatea, nu lasa nici o urma, vina nu-i a ta, ci a lui. Cele mai multe filme chiar pentru asta sunt facute, pentru a fi uitate de indata ce s-au sfarsit. Iar unele si in timp ce le vezi. Fostii ministri de Externe sunt penibili cand apar in camasi cu maneci scurte si se dedau la ironii "pe intelesul poporului". Un ministru de Externe e, in chip esential, un costum si o cravata. Si, asortat cu costumul, un mod foarte personal de a nu spune nimic. Costumul cu cravata nu exprima idei, ci recita un text protocolar pe care l-a mai zis de zeci de ori. Vorbind de capul lor, fosti ministri de externe n-au nici un haz. Fara costum si cravata, un fost ministru de Externe e un politician tocmai bun ca sa nu fie luat in seama. Intr-un dialog tv, un  semidoct cu falci late din Gorj mi  s-a adresat la misto zicandu-mi "domnul cu parul alb". N-am avut inspiratia sa-i raspund "da, domnul cu falci late", dar mai tarziu m-am gandit ca n-ar fi tocmai nepotrivit sa ne numim guvernantii printr-un accent al infatisarii, printr-un obicei sau o perifraza care-i fac de  neconfundat: domnul cu burta mare, domnul cu dosar penal, doamna care a facut politie politica, domnul cu fruntea ingusta, domnul cu privirea vinovata... Recunosc dupa busituri marcile masinilor care se ciocnesc la iesirea din Pasajul Obor. Unii au ceea ce se cheama ureche absoluta in muzica. Eu am auz absolut la accidentele de circulatie. Uneori deschid fereastra ca sa ascult simfonia traficului si sa ma bucur de momentele cu solisti. Stiu cand lovitura e din lateral sau din spate, disting, oricat ar fi circulatia de dementa, zgomotul cuminte al unui far spart, am delicii de fan al Filarmonicii la un carambol cu Mercedesuri si Jeepuri, am duiosii nationaliste cand Daciile sunt strivite de masinile acelea americane de teren, pline de bare metalice de protectie. Intr-o zi am auzit un fel de scancet ca de cartoane rupte. Era un Trabant nimerit sub un autobuz. De la etajul al patrulea, unde locuiesc, zgomotele sunt un imn inchinat absurdului. E ca si cum masinile ar fi puse la fiert intr-un cazan gigantic si fierb la foc mic, cu murmur si icnete scurte, ca sa se patrunda una de alta.