Lagarul din Baragan

Fundata. Un sat parca neterminat din mijlocul Baraganului, ca o scrisoare de despartire citita pe jumatate, mototolita si aruncata undeva la intamplare. Creat in 1951 pe o miriste imensa unde au fost adusi basarabenii refugiati in Banat, desfiintat aproape in intregime in 1982 si reconstruit la inceputul anilor a€™90, Fundata traieste mai mult din amintiri.

La una din doua-trei case gasesti sigur un batran basarabean refugiat in Romania prin voia lui sau a altora sau urmasi ai unei familii de basarabeni. Sute de familii au ajuns in aceasta "fundatura" in 1951. Batranii de la Fundata erau in anii a€™40 copii sau adolescenti. Fiecare a plecat din calea razboiului cum a putut: cu familia, doar cu un parinte, pe jos, cu carutele. Unii s-au oprit pe la rude prin tara, altii pe unde au putut. Multi dintre cei care au ales sa vina in Romania nu au avut nici o tinta precisa, nu au primit nici o indicatie unde anume sa mearga sau daca refugiatii sunt primiti in anumite localitati din tara. Astfel s-au lasat in voia sortii.

NEMTII. L-am gasit pe prispa reparand o sa. Ilie Frunza isi aminteste cu lacrimi in ochi si acum la cei 77 de ani ai sai drumul de la Cernauti la Radauti in 1944. Isi sterge sudoarea de pe frunte, isi impreuneaza mainile si incepe sa povesteasca, calculandu-si foarte bine ordinea evenimentelor ce trebuie povestite. "Am trecut granita noaptea. Pe jos. Cu mama si patru frati. N-aveam voie sa trecem. Dar erau niste oameni care ne ajutau sa trecem. Si ne-am dus pe jos pana la Radauti, dar sora mamei nu ne-a primit si de acolo ne-am dus la Vatra Dornei, unde ne-a primit un domn, intr-o camera, pe toti sase. Eu pasteam o vaca si imi dadea un kilogram de lapte pe zi si mancam toti mamaliga si cu lapte. Atunci romanii cu rusii s-au impacat si i-au fugarit pe nemti. Si atunci au prins cinci nemti, i-am vazut cu ochii mei, i-au pus sa sape groapa si i-au impuscat." Din Vatra Dornei familia Frunza s-a reintors la Radauti, tot pe jos. Au mers pe jos timp de o saptamana. Innoptau pe prispa unor oameni binevoitori si mancau mamaliga sau ce aveau oamenii prin casa. "La Radauti nu aveam unde sta. Jidanii plecasera de acolo, iar casele erau pustii. Si am intrat intr-o casa pustie. O sora de-a mea mai mare a cerut niste bani de la patronul unui restaurant si ala ne-a dat si noi am cumparat niste porumb. Si scoteam dintr-o camera dusumeaua si o puneam in alta camera, la foc. Si fierbeam porumb, de trei ori pe zi, numai porumb. Timp de doua saptamani." Tatal plecat in armata a fost regasit un an mai tarziu la Bucuresti si a venit si el in Radauti. "Toti ne-am bucurat. Dar imi mai aduc aminte, parca a fost ieri ca m-am mai bucurat atunci cand mama mi-a facut opincute. Venise toamna. Si eu eram in ciorapi. Si atunci mama a cumparat doua pielicele de vitel si mi-a facut opinci. Si tare buni au fost."


BANAT. Dupa momentul refugiului din Basarabia, peste cativa ani, multi basarabeni au auzit ca romanii au facut pace cu rusii si s-au intors impotriva nemtilor, gonindu-i din Banat. Acolo, casele in care au locuit nemtii au fost eliberate si multi basarabeni au luat calea Timisului, ocupandu-le si primind de la stat cinci hectare de teren. Despre episodul "cazarii in Banat" si a anilor petrecuti aici batranii isi amintesc cu nostalgie. Crezusera ca-si gasisera in sfarsit locul dupa un refugiu traumatizant. Dar... "Groza a dat ordin ca toti refugiatii din Basarabia sa venim in Banat. Am fost improprietariti cu 5 hectare si casele nemtilor parasite, in care locuisera ei. In 1951, chiar pe timpul asta (iunie - n.r.), ne-au ridicat. Motivele nu le stim nici acum. Nu ne spunea nimeni nimic. Nici nu stiam unde ne duc. Ne asteptam sa ne duca in Siberia. Dar ne-au adus aici. In Baragan. Intr-o duminica noapte a adunat toate buletinele, a lasat o santinela in curte si ne-a zis ca pana a doua zi sa strangem tot. Ne-a dus la gara, doua familii intr-un vagon, animalele in alte vagoane. Am facut cateva zile pana aici. Aici, camp gol", isi aminteste nea Arcade, refugiat din judetul Soroca la numai 11 ani.

SISIF. Ilie Frunza isi aminteste cum in noaptea de 19 iunie 1951 a venit Securitatea la fiecare colt de comuna, "ca era in forma de patrat comuna, si n-aveam voie sa fugim. Daca fugeai te impusca. In 24 de ore trebuia sa strangi din casa, sa iei tot ce puteai aduna intr-o caruta si dusa la o garnitura de tren. Si la fiecare vagon era unu de la Securitate cu arma. Ne-a dat voie sa luam doi din cei trei cai pe care-i aveam si o vaca, pe care le-au bagat intr-un vagon. Eu aveam deja vreo 18 ani. Cand am ajuns in Baragan, aici nu aveai voie sa iesi din satul asta". "Comuna era deja parcelata. Fiecare familie avea o parcela si un tarus infipt in pamant cu numarul corespunzator familiei respective. Pana in toamna, fiecare familie trebuia sa fi construit deja o casa sau macar un bordei. «Tata avea numarul 61». «Fa-ti casa, futu-ti Dumenezeua€™ ma-tii», asa striga la noi. N-aveam apa. Venea o cisterna cu apa pe zi si ne dadea la fiecare o galeata cu apa. In fine, ne-am apucat de casa, ca n-aveam ce face. Noi pana atunci nu stiam ce e ala chirpici. Si am facut chirpici. Si ne-am facut casa. Usi, geamuri si lemne ne-a dat statul. Acoperisurile erau din stuf si snopi din paie de orez."

"Am fugit de rusi si aici in Romania am dat de «mama» lor", spune nea Arcade. De ce? Simplu. "Fiindca romanii au fost mai rai decat rusii. O parte din romanii care ajungeau sa conduca, indiferent la ce nivel, din cauza excesului de zel, facea mai mult decat trebuia. A fost dictatura bunului plac. Unul ajuns primsecretar al judetului a facut ce a vrut el. Una dintre lozinci era «daca nu-ti convine ceva, te bag in puscarie»" Povestea lui Ilie Frunza se imbina perfect cu cea a lui Arcade atunci cand isi aminteste ca jandarmii fugareau satenii pentru a-i trimite obligatortiu la munca la ferme pentru doar 2 lei pe zi. "Un leu iti oprea mancarea si un leu iti dadea tie acasa. Si daca nu mergeai te bateau cu biciul. Pana nu mai puteai. Bafta mea ca aveam buletin era ca mergeam cu un prieten in Bucuresti si aducea ce era nevoie, sare, ulei, diverse, si dadeam la parinti, la neamuri, vecini in sat. Am patimit mult. Nici nu mai stiam de unde suntem, cat am patimit."

RENASTERE. Si de parca nu ar fi fost suficiente doua refugii, anul 1982 aduce pentru basarabenii din Fundata al treilea refugiu. Cel din calea demolarii satului. Un ordin venit de la secretarul de partid de la Slobozia demola in doua zile doua treimi din sat. "Si au venit cu buldozerele sa scoata viile si pomii pana langa casa. Si a venit la soacra-mea, care avea casa pe locul asta unde am io acum casa. Si avea un nuc frumos. Si s-a pus langa nuc, sa nu i-l dea jos ca era langa casa. Asta, primarul de la Perieti, o jigodie, s-a dat jos de pe tractor, a luat-o pe soacra-mea si a aruncat-o intr-o parte si a bagat buldozerul in nuc si l-a dat jos. Scarba aia nici nu mai calca aici in Perieti. De teama. Vreo zece case au mai ramas atunci in picioare. Dupa revolutie s-a reintors lumea in sate. Si au inceput sa reconstruiasca." Si lui nea Arcade i-au demolat casa, dar odata venita "democratia", s-a reapucat de reconstruirea ei, terminand-o la inceputul anilor a€™90. "Asta a fost o dispozitie ca sa rada satele pentru a recupera terenul agricol, dar ei aveau teren, dar nu avea cine sa-l lucreze. Mie personal Primaria Perieti mi-a stricat casa. Mie mi-a zis cineva: «Vezi ca sambata iti demoleaza casa». Si sambata directorul intreprinderii unde lucram tocmai ma trimisese intr-o delegatie. Si am putut abia duminica sa vin acasa. Cand am venit tigla era data jos, bagasera deja buldozerul intr-un colt. Ne-au dat peretii jos, desi mai aveam mobila."

In afara de amintiri, batranii din Fundata nu prea mai au mare lucru. Nici macar speranta ca vor mai apuca ziua sa se vada despagubiti pentru terenurile si casele pe care familiile lor le-au avut in Basarabia si le-au lasat in parasire o data cu refugiul in Romania. Trei refugii pe caile unei Romanii aflate in plin razboi, refacuta apoi pe jumatate si ulterior in plin comunism, le-au adus aproape de capatul unei vieti zbuciumate o casuta si o bucata de pamant. Intr-un loc pustiu, amortit, tern si prafuit din inima Baraganului.

Colonizarea Banatului salbaticPe nea Covic l-am gasit intr-o zi torida de iunie in casuta sa din Fundata. Satul intreg era amortit si se misca cu o lentoare ucigatoare intr-o zi in care soarele te topeste. Doar catelusul de numai 2 luni din curtea lui nea Covic pare sa sfideze intreaga amorteala din jurul sau. Da din coada si zbenguie de ne ameteste. Nu se potoleste nici macar cand stapanul sau isi incepe povestea refugiului din 1945 din judetul Hotin, satul Drabcauti. "Ne-am pus catrafusele in carute si am plecat. Am trecut in coloana peste Prut. Au fost cam 100 de carute care au plecat din Hotin. Am stat un an intr-o comuna din Ramnicu Valcea, Vaideeni. Acolo am fost repartizat de Primaria din Horezu. Apoi am plecat in Banat, ca se auzea ca se da pamant. Am stat acolo 5 ani de zile. Am apucat sa ne facem case, gospodarii. Apoi au venit cu politia si ne-au gonit aici. Si iar am plecat cu o garnitura de tren. Fiecare familie intr-un vagon. Cu ce a putut. Unii au luat si animalele. Ai mei au impartit animalele pe unde au putut, pe la Amara." Nea Covic este unul dintre numerosii basarabeni din Fundata care nu au depus acte la Prefectura Ialomita pentru a fi despagubit pentru terenurile pe care familia sa le-a detinut in Hotin. "Ce, a primit vreunul ceva? N-a primit nimeni nimic. Ai mei au plecat fara acte.

Cota de chirpiciMaria Gavrila avea numai 4-5 ani cand familia sa s-a vazut nevoita sa se refugieze in Romania din Tighina. "Cand s-a pus granita a venit si ne-a anuntat daca vrem sa trecem, ca se pune granita si nu mai putem sa trecem. O coloana mare de carute am plecat din mai multe sate. In 1945 am venit in Jamu Mare din Banat. Am stat 6 ani acolo. Dupa astia 6 ani ne-am trezit cu o santinela mare la poarta, a venit o garnitura mare de trenuri si ne-a zis sa ne luam ce putem si sa ne urcam in tren. Nu aveai cum sa pleci din curte. Ce a incaput intr-o caruta ne-a debarcat in Baragan. Aici era camp. Lucerna semanata si atata. Era obligatoriu sa-ti faci casa aici. Cine nu si-a facut casa si-a facut bordei in pamant si a stat in bordei. Si trebuia sa te duci sa faci chirpici, ca altfel nu-ti dadea paine. Fiecare trebuia sa duca o cota de chirpici. Impusa." Nu s-a reintors niciodata in Basarabia. Nu a vrut. Si nici nu a avut la cine. "Nu vreau sa ma mai intorc. Vreau sa mor aici, in Romania, sa murim aici in tara noastra." Nici ea nu astreapta vreun ajutor pentru ca in jurul ei nimeni nu a primit inca nici un fel de despagubiri. Puteti comunica instant cu membrii echipei accesand sectiunea de forum "Caravana Jurnalul National". Trimiteti informatii, opinii, fotografii la adresa de mail: caravana@jurnalul.ro.
 

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe