Insula noastra de latinitate are probleme la evidenta populatiei. Dovada: la un control de rutina al cartii de identitate, Negru Voda s-a dovedit cuman.

In dosarul de cadre al voievodului valah standard s-a strecurat, iata, un detaliu necorespunzator. Printre filele selectate minutios, doar din cronicari cu origine sanatoasa, s-a gasit pitit si numele burghez al impostorului, purtat, pare-se, un pic inainte de apoteoza. Care va sa zica osul lui Traian si singele Romei, principiul reconfortant al originii onorabile si baza ingimfarii noastre etnice, sint un fel de vax albina. In loc sa vorbeasca fluent latineste, s-a dovedit ca Negru Voda, individul caruia i s-au alocat din fondul public legenda si manastire, avea rude mongoloide care-l strigau Thocomer. In loc sa tina pasul cu manualele si sa respecte nevoia noastra de stramosi italieni, intemeietorul si-a adus verisorii din stepa sa ne construiasca neamul. Fara discutie, e un moment de cumpana. Generatii intregi de fani ai etnogenezei eroic-pasuniste, idealistii relatiei unisex de la Sarmizegetusa, cei care se simt nepotii fara dubiu ai cuplului de pe columna - toti acesti urmasi senini ai veteranilor aurelieni incep sa aiba o problema. Grandoarea medievala a romanilor, atita cita a fost, cu toate operatiile de lifting si plastografie, pare sa stea pe inspiratia unui neam nascut calare si cazat la cort. Punctul nostru de inceput ca stat european pare sa fie momentul de gratie al unor calareti pitici din Ucraina.

E vara, si cartea lui Neagu Djuvara* a picat la tanc. Politica agonizeaza in valul african de caldura, si imaginatia are nevoie de alte pretexte. Mitul originii daco-romane e „mai contemporan" decit ne-am astepta. El produce mutanti cu viza de actualitate si umor involuntar. Fiindca, de fiecare data cind o miza publica isi cauta greutatea, prima cautare se face la stramosii adversarului.

Ca semn inferior al celuilalt e preferata subtirimea rudelor din trecut si, mai ales, inaintasul alogen care, avind origine de import, n-are temeiul celui nascut direct in vatra. Sa luam exemple: Basescu e tatar, Iliescu - tigan, Roman - evreu, ba chiar jidan, cind inamicul e mai nervos. Si, dupa felul in care nu intelege sa demisioneze, Tariceanu pare turc. La scandal, latinitatea noastra de referinta e izgonita, iata, din istoria personala, iar in locul ei ramine un imens loc de dat cu capul. Mindria de a fi roman e simultana cu dispretul de a nu fi - si ambele traiesc intr-un imaginar corigent la istorie. Valul de iritare si entuziasm stirnit de ideile lui Neagu Djuvara - nu complet originale, de altfel, dupa cum marturiseste autorul - arata cit de profunda e aceasta afectiune cardiaca. Conservatorii adora statu-quoul, iar „democratii" sint cuceriti de pluralism.

Eu, personal, sint incintat de discutie.

N-am putut sa fim latini pursinge. Ei si? Cu zimbetul pe buze, mitul asta trebuie extras stiintific din corpul popular. Si, odata cu el, si batul solemn si ridicol infipt in fund.

*Neagu Djuvara, Thocomerius - Negru Voda, un voievod de origine cumana la inceputurile Tarii Romanesti, Humanitas 2007