Principala explicatie oferita de site-ul film.com are de-a face cu matematica.

Potrivit lui Laremy Legel, autorul unui articol despre ecranizari publicat de film.com, calitatea acestora este adesea mai prejos decit cea a cartilor pentru un motiv simplu: micsorarea numarului de cuvinte. Romanul obisnuit contine 70.000 de cuvinte si 250 de pagini. Asta in contextul in care studiourile de la Hollywood nu accepta scenarii de peste 100 de pagini, fiecare dintre acestea reprezentind un minut de film. Daca lungmetrajul e mai lung de atit, va avea parte de mai putine vizionari, ceea ce pentru studiouri inseamna incasari mai mici. Ca atare, mult din carte va ramine pe dinafara in procesul de adaptare, iar povestea va avea de suferit. Exista insa exceptii de la aceasta regula, de exemplu „Culoarul mortii", care dureaza 188 de minute.

Autorul cartii coincide arareori cu cel al scenariului, iar aceasta schimbare de voce este un alt motiv pentru care majoritatea adaptarilor nu sint vazute cu ochi buni nici de critici, nici de public, crede Legel. Personajele sint primele carora le dauneaza rocada de autor, scenaristii permitindu-si prea multe libertati in ceea ce le priveste, considera specialistul. El da exemplul lungmetrajului „Mici copii", in al carui caz scenaristului i-a displacut tonul cartii per total, asa ca a adus modificari consistente povestii, pastrind insa titlul cartii.

Dialogul este urmatorul de pe lista explicatiilor oferite de Legel. El e de parere ca spectatorul are mult mai multe sanse decit cititorul sa nu ia de bune interactiunile verbale dintre personaje. Dialogul din pagina suna automat mai veridic decit cel de pe ecran, din cauza diferentei dintre cele doua medii.

Romancierul are la dispozitie pagini si pagini pentru a descrie un oras sau o specie de planta. Nu e si cazul regizorului, care beneficiaza doar de trei secunde de cadru pentru a-ti arata asa ceva. Scriitorul se bucura de posibilitatea digresiunilor. Pentru regizor, ele sint sarutul mortii. O data ce publicul a cascat, batalia e pierduta, da Legel verdictul. Concluzia lui dupa aceasta analiza e limpede: intre a ecraniza un best-seller si o BD, orice scenarist va prefera a doua optiune.