Icoana cea mai venerata a politicii romanesti de la inceputul anilor ’90 trebuie sparta temeinic. Cu putin noroc, si justitia romana va da o binevenita mina de ajutor in acest demers igienic.

Ion Iliescu a scris (si a trimis catre presa zilele trecute) o scrisoare in care acopera, iarasi, adevarul despre mineriade. Textul cu pricina este un pretios document istoric: el arata fara echivoc, inca o data, metoda de extractie marxist-comunista pe care o foloseste fostul presedinte al Romaniei atunci cind „citeste" momente ale istoriei noastre recente in care el are un rol fundamental negativ. Comunistii si practicantii „cultului" marxist au o aplecare excesiva spre a rescrie istoria si pentru a umple trecutul cu discursul care le convine lor, indiferent daca adevarul este victima de lux a unui asemenea gest. 9 precizari punctuale are scrisoarea lui Ion Iliescu despre „adevarul" sau cu privire la 13-15 iunie; in mod evident, sint 9 exemple rusinoase de gindire fatal alterata. Scrisoarea este publica; lectura ei umple de indignare pe orice om de buna-credinta. „Daca vrem sa aflam cine «i-a chemat» pe mineri in Bucuresti, trebuie sa aflam cine a comandat si a organizat violentele din ziua de 13 iunie 1990. Cei care au atacat institutii au incendiat, au furat arme si munitii, au devastat televiziunea, au urmarit un singur lucru: sa provoace o reactie la fel de violenta, stiind ca violenta naste violenta". Si inca putin: cei care au manifestat in Piata Universitatii in iunie 1990 au avut ca tinta „intreruperea procesului de democratizare si de normalizare a vietii publice intr-o Romanie abia iesita din totalitarism. De asemenea, ei au urmarit izolarea internationala a tarii…". Cele doua citate redau, din aceeasi scrisoare, marile „invataminte" pe care Ion Iliescu vrea sa le lase posteritatii; ele sint concluziile „tari" pe care le pune cel care, imediat dupa reprimarea violenta a manifestarii din Piata Universitatii, a multumit minerilor si celor infiltrati printre ei, socotind ca gestul lor e unul de inalta responsabilitate civica.

Mai e ceva: de fiecare data, in loc sa intre in vacanta, in iunie Ion Iliescu e un combatant foarte virulent pe scena publica. Exista o explicatie: mijlocul lunii iunie functioneaza ca un excelent stimulent pentru memorie. Iesirile fostului presedinte al Romaniei au, de aceea, rostul lor. Iliescu se lupta, de fapt, cu memoria, deci cu adevarul. De aceea scrie monstruos si vorbeste enorm; in ambele cazuri, pe linga subiect, lasind, tot mai mult de la an la an, sa se vada o - nu zimbiti, va rog - „constiinta vinovata".

Dincolo de aceste explicatii si dincolo de o atitudine destul de fatalista - "acum e prea tirziu" -, icoana cea mai venerata a politicii romanesti de la inceputul anilor ’90 trebuie sparta temeinic. Cu putin noroc, si justitia romana va da o bine venita mina de ajutor in acest demers igienic. In plina canicula, vestea punerii sub invinuire a lui Ion Iliescu in dosarul in care acuzatia este de participare la omor deosebit de grav este una racoroasa. La auzul acestei vesti, fostul presedinte a spus, previzibil, ca "este o actiune eminamente politica". Nu e deloc asa. Pentru prezentul, viitorul si trecutul Romaniei, pentru democratia autohtona, pentru victimele mineriadelor, pentru cei care au fugit din tara si pentru multe altele si multi altii, punerea sub acuzare a lui Ion Iliescu este o actiune eminamente pozitiva si bine venita.