Cand socoate ca a venit vremea sa spuna lumii ceea ce numai memoria sa a inregistrat se cutremura uneori cancelariile. Nu mai vorbesc de ce cade in beneficiul istoricilor epocii. Vezi in acest sens memoriile interbelice ale diplomatilor Nicolae Titulescu sau Grigore Gafencu si Mircea Eliade. Majoritatea diplomatilor au preferat insa sa taca. Tacerea le garanta supravietuirea, mai ales in anii comunismului.
Diplomati de o natura speciala au fost intelectualii de marca ai vremii, atunci cand regimul opresiv voia sa aiba "o fata mai umana" peste granite. Tudor Vianu, Mihai Ralea, Virgil Candea, Mircea Malita, Valentin Lipatti, Octavian Paler vorbeau limbi straine fara accent dambovitean si aveau o statura intelectuala care impunea in capitalele europene, in Asia sau la ONU. Despre misiunile lor diplomatice scriau parcimonios, cu nespusa grija mai ales sa nu irite sau sa se taie de verbele prea ascutite. Din lipsa de informatii, istoria diplomatica suferea. Chiar atunci cand un Francois Fejtö, Helene Carrere d'Encausse, Jacques Levesque, Stephen Fischer-Galati, Joseph Harrington sau Bruce Courtney manifestau vreo curiozitate pentru politica externa a Romaniei, lipsa de informatii le mutila interesul. Retorica comunista, simplificatoare stanjenea cercetarea, constata istoricul Florin Constantiniu. Abia dupa decembrie 1989, diplomati ajunsi intre timp academicieni, si-au amintit de aceste misiuni si au inceput sa vorbeasca, adica sa-si publice memoriile. Inca prea timid, inca prea rar.
Academicianul Mircea Malita a fost unul din carturarii marcanti ai comunismului romanesc care a beneficiat de un pasaport diplomatic si a umblat enorm prin lume. Acum si-a publicat memoriile. Parte din ele. In volumul "Tablouri din Razboiul Rece", Mircea Malita descrie doar cateva evenimente de criza acuta, de la "Criza rachetelor cubaneze" din 1962 si pana la conflictul israeliano-arab si consecintele "Razboiului de Iom Kipur" din 1973, destul insa pentru a ne face o imagine asupra destinului unui diplomat roman si destinul Romaniei in anii comunismului. Cartea se axeaza pe o tema mult analizata in ultimele decenii, dar inca nu destul de clara: Razboiul Rece. Malita este un diplomat cu vocatia istoricului. El insista asupra detaliului, stiind ca numai exactitatea confera autenticitate si credibilitate demersului sau memorialistic.
Unde era Romania in 1966? se intreaba de pilda Malita. In zona sovietica fara apel. Avea aceleasi teluri si aceeasi structura politica si economica. Atunci de ce Brejnev, atotputernicul tar bolsevic, se aratase atat de indispus de Romania la intalnirea cu liderii romani in 1965 la Moscova? Raspunde Malita: pentru ca liderii comunisti romani vorbeau de vreo trei ani de "dreptul fiecarei tari de a dispune de soarta ei", "de a decide singura conform intereselor", ambele sintagme fiind lozinci direct contestatare. Diplomatii romani exprimau aceasta contestare in diferite ocazii si circumstante: la ONU, conferinte si in discutii cu omologii lor. Desigur, cu masura. Asa s-a nascut arta diplomatica romaneasca de a spune lucruri iritante fratelui mai mare sovietic, dar fara a ofensa. Pentru ca aceasta arta sa infloreasca nu a fost suficienta vointa politica a liderilor comunisti, mai trebuia sa existe diplomatul. Un anume tip de diplomat. Am fi vrut sa aflam cum a supravietuit Malita in infernul fricii generalizate, ce gandea si daca s-a cutremurat diplomatul vreodata ca porunca stapanirii nu a fost indeplinita ad litteram. Dar academicianul e abia la inceputul operei sale memorialistice.